Regretul care mă apasă: Am pierdut totul pentru o iluzie

„Nu mă mai minți, Vlad! Știu totul!” Glasul Ioanei a spart liniștea serii, răsunând ca un tunet în apartamentul nostru mic din cartierul Militari. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește. Încercam să găsesc cuvintele potrivite, dar tot ce am reușit să spun a fost un biet „Îmi pare rău…”.

Adevărul era că, de luni bune, trăiam o viață dublă. Îmi iubeam familia, sau cel puțin așa credeam, dar mă lăsasem prins într-o relație cu o colegă de la birou, Alina. Totul a început banal, cu glume la cafea și priviri furate peste monitor. Însă, pe măsură ce zilele treceau, simțeam că mă sufoc în rutina de acasă, în reproșurile Ioanei, în grijile legate de bani, de copii, de facturi. Alina era ca o gură de aer proaspăt, mereu zâmbitoare, mereu dispusă să mă asculte. Am crezut că am dreptul la fericire, că merit mai mult decât certuri și oboseală.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, Ioana m-a privit lung și a spus: „Vlad, tu nu mai ești aici. Unde ai plecat? Cu cine vorbești mereu la telefon?” Am mințit-o, evident. Am spus că e vorba de stresul de la muncă, de proiecte, de șeful care nu-mi dă pace. Dar ochii ei m-au străpuns. Știa. Simțea. Și totuși, a tăcut. A sperat, poate, că o să-mi revin.

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi de martie, când Ioana a găsit un mesaj pe telefonul meu. Nu mai era cale de întoarcere. Am recunoscut totul, iar ea a izbucnit în plâns. „Cum ai putut să-mi faci asta? Cum ai putut să ne distrugi familia?” Copiii, Ana și Radu, au apărut în ușă, speriați de țipete. Am simțit atunci că mă prăbușesc. Dar, în loc să lupt, am ales să fug. Am plecat la Alina, convins că acolo mă așteaptă fericirea.

Primele luni au fost ca un vis. Alina era tot ce-mi dorisem: tânără, frumoasă, fără griji, fără copii care să plângă noaptea, fără facturi neplătite. Ieșeam în oraș, râdeam, ne făceam planuri. Dar, încet-încet, am început să simt un gol. Îmi lipseau Ana și Radu, râsetele lor, desenele de pe frigider, mirosul de clătite duminica dimineața. Îmi lipsea chiar și Ioana, cu privirea ei obosită, dar caldă. Alina nu înțelegea. „De ce te gândești mereu la ei? Nu vrei să fii fericit cu mine?” mă întreba, iar eu nu știam ce să răspund.

Timpul a trecut, iar relația cu Alina a început să scârțâie. Certurile au apărut și aici, dar erau altfel. Erau despre gelozie, despre lipsa de încredere, despre trecutul meu. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Alina mi-a spus: „Poate ar trebui să te întorci la familia ta, dacă tot nu poți să-i uiți.” Am simțit că mă prăbușesc. Nu mai aveam unde să mă întorc. Ioana nu-mi răspundea la telefon, copiii nu voiau să mă vadă. Eram singur, cu regretele mele.

Anii au trecut. Am încercat să-mi refac viața, dar nimic nu mai avea sens. Mergeam la muncă, mă întorceam într-un apartament gol, mâncam singur, adormeam cu televizorul pornit doar ca să nu aud liniștea. Într-o zi, am văzut-o pe Ioana pe stradă, ținându-l de mână pe Radu, care crescuse atât de mult încât abia l-am recunoscut. Am vrut să alerg la ei, să-i strig, dar m-am oprit. Ce drept mai aveam?

Într-o seară de toamnă, am prins curaj și am sunat-o pe Ioana. Vocea ei era rece, distantă. „Ce vrei, Vlad?” Am început să plâng, să-i spun cât de rău îmi pare, cât de mult regret totul. „Te rog, iartă-mă. Dă-mi o șansă să fiu din nou tată pentru Ana și Radu.” A tăcut mult timp, apoi a spus: „Nu pot, Vlad. Ai ales. Acum trebuie să trăiești cu alegerea ta.”

De atunci, trăiesc cu acest gol în suflet. Mă uit la pozele vechi, la desenele copiilor, la mesajele de ziua mea pe care nu le mai primesc. Mă gândesc la toate momentele pe care le-am ratat: prima zi de școală a Anei, serbarea lui Radu, serile în care îi citeam povești. Am pierdut totul pentru o iluzie, pentru o clipă de egoism.

Uneori, mă întreb dacă există iertare pentru cei ca mine. Dacă există vreo cale să repari ce ai distrus cu mâna ta. Dar știu că unele greșeli nu pot fi șterse, oricât ai încerca. Și atunci, mă întreb: oare câți dintre voi ați făcut alegeri pe care le regretați? Oare există a doua șansă pentru cei care au rănit cel mai mult pe cei pe care îi iubeau?