Răscrucea Anei: O nuntă, un adevăr și curajul de a alege

— Ana, nu te mai gândi atât! Ești norocoasă că Vlad te-a ales, nu vezi câte fete ar da orice să fie în locul tău? vocea mamei lui Vlad răsuna ascuțit în camera mică, plină de flori și voaluri albe. Mă uitam în oglindă la chipul meu palid, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Era dimineața nunții mele și simțeam că mă sufoc.

Cu o seară înainte, îl auzisem pe Vlad vorbind la telefon cu tatăl lui. Nu voiam să ascult, dar ușa era întredeschisă și cuvintele lui m-au lovit ca un pumn: „Nu contează ce vrea Ana, tata, important e să facem nunta asta. Firma ta are nevoie de contractul cu unchiul ei.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Toată dragostea pe care credeam că o avem părea o piesă de teatru prost regizată.

În acea dimineață, când mama lui Vlad a intrat peste mine cu sfaturi și critici, am simțit că nu mai pot respira. — Ana, nu uita să zâmbești la poze! Și nu te mai uita așa tristă, lumea o să creadă că nu vrei să te măriți! Am încercat să-i spun că nu mă simt bine, dar m-a întrerupt: — Lasă prostiile! Toate miresele au emoții.

M-am uitat la mama mea, care stătea într-un colț, strângându-și mâinile. Știam că și ea simte ceva ciudat, dar nu avea curajul să spună nimic. Familia noastră era modestă, iar alianța cu familia lui Vlad părea o șansă la o viață mai bună. Dar la ce preț?

Când am coborât în sufragerie, l-am văzut pe Vlad vorbind cu fratele lui, Radu. — Ai grijă să nu spună ceva aiurea la biserică, i-a șoptit Radu. Vlad a râs: — Nu are curaj. E prea cuminte.

M-am simțit ca o marionetă trasă de sfori invizibile. Toți păreau să știe ce e mai bine pentru mine, dar nimeni nu mă întrebase ce vreau eu cu adevărat.

În drum spre biserică, am privit pe geam la oamenii de pe stradă. O bătrână vindea flori la colț. Mi-am amintit de copilărie, când visam să mă mărit din dragoste, nu din obligație. O lacrimă mi-a alunecat pe obraz.

La biserică, totul era ca într-un film: preotul, invitații, muzica. Dar eu eram absentă. Când preotul a întrebat dacă vreau să-l iau pe Vlad de soț, am simțit cum inima îmi bate nebunește. Am privit spre mama mea, apoi spre Vlad. În ochii lui am văzut nerăbdare, nu iubire.

— Nu pot, am spus încet. Liniștea s-a lăsat peste toată biserica. — Ce-ai zis? a întrebat preotul surprins.

— Nu pot să mă mărit cu el. Nu-l iubesc și nu vreau să fiu o monedă de schimb pentru afacerile familiei lui.

Un murmur s-a stârnit printre invitați. Mama lui Vlad s-a ridicat furioasă: — Ești nebună? Ne faci de râs! Vlad m-a prins de braț: — Ana, nu face asta! Gândește-te la părinții tăi!

— M-am gândit destul. Dar acum mă gândesc la mine.

Am ieșit din biserică tremurând, dar cu o liniște ciudată în suflet. Pe treptele bisericii am întâlnit-o pe mama mea. M-a luat în brațe fără să spună nimic. În ochii ei am văzut lacrimi de ușurare.

Seara aceea am petrecut-o acasă, în liniște. Telefonul suna întruna — rude indignate, prieteni curioși, jurnaliști locali dornici de scandal. Dar eu eram liniștită pentru prima dată după mult timp.

A doua zi am ieșit la plimbare prin oraș. Oamenii mă priveau ciudat, dar nu-mi mai păsa. Am intrat într-o cafenea mică unde am întâlnit-o pe Irina, o fostă colegă de liceu.

— Ana, ai avut un curaj nebun! Eu n-aș fi putut niciodată…

— Nici eu n-am crezut că pot… până n-am mai avut de ales.

Am început să povestesc despre presiunile familiei lui Vlad, despre cum toată lumea decidea pentru mine. Irina m-a ascultat cu ochii mari:

— Știi câte fete trec prin asta? Doar că nu toate au curajul să spună „nu”.

M-am gândit atunci cât de multe femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că „așa trebuie”. Cât de greu e să-ți asculți inima când toți ceilalți țipă la tine ce e „bine”.

Au trecut luni de atunci. Vlad m-a sunat de câteva ori, încercând să mă convingă că am greșit. Dar eu știu acum cine sunt și ce vreau.

Poate că povestea mea va fi spusă ca un scandal sau ca o rușine în satul nostru mic. Dar pentru mine e începutul unei vieți trăite cu adevăr.

Mă întreb uneori: câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” când toată lumea ne împinge spre „da”? Și oare cât valorează fericirea noastră atunci când trebuie să alegem între noi și ceilalți?