Promisiunea Nespusă: Între Datorie și Iubire de Mamă

— Mamă, ai adus cutia? vocea Ioanei tremura, ascunsă sub voalul alb, în timp ce ochii ei mă căutau printre invitați. M-am oprit în pragul camerei de hotel, cu mâinile goale și inima bătându-mi nebunește. Nu era doar o cutie. Era promisiunea mea, visul ei, speranța că, măcar o dată, voi putea fi mama care nu dezamăgește.

Am simțit cum privirea ei se întunecă, iar între noi s-a așternut o liniște grea, ca o ceață de toamnă. Am vrut să-i spun adevărul, să-i explic de ce banii pentru darul de nuntă au dispărut, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Cum să-i spun că am ales să-l salvez pe fratele ei, pe Vlad, dintr-o datorie care l-ar fi îngropat pentru totdeauna?

— Ioana, ascultă-mă… am început eu, dar ea s-a întors cu spatele, mâinile strângându-și rochia ca și cum ar fi vrut să se apere de mine.

Totul a început cu un an în urmă. Ioana visa la nuntă de când era mică. Îmi arăta rochii din reviste și îmi spunea mereu: „Mamă, când o să mă mărit, vreau să-mi dăruiești ceva care să-mi amintească mereu de tine.” Am strâns bani ani de zile, punând deoparte fiecare leu din salariul meu de contabilă la școala din sat. Nu era mult, dar pentru noi era totul.

Apoi Vlad a venit acasă într-o seară ploioasă, cu ochii roșii și palmele tremurânde. „Mamă, am făcut o prostie… Am luat bani cu camătă. Dacă nu dau banii înapoi până la sfârșitul lunii, nu știu ce se va întâmpla.”

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. Îl vedeam pe Vlad copil, alergând desculț prin curte, și pe Ioana, cu păpușa ei preferată. Cum să aleg între ei? Cum să las un copil să se piardă și pe celălalt să-l fac fericit?

A doua zi am scos banii de la bancă și i-am dat lui Vlad. „Mamă, o să-ți dau înapoi fiecare leu!” mi-a promis el printre lacrimi. Dar știam că nu va putea. Și nici nu conta atunci. Conta doar să-l salvez.

Ioana nu a știut nimic. Am continuat să-i vorbesc despre nuntă, despre darul pe care i-l pregătesc. Dar fiecare discuție era ca un cuțit răsucit în sufletul meu.

În ziua nunții, când a văzut că nu am nimic pentru ea, am simțit cum întreaga lume se prăbușește peste mine.

— Nu pot să cred că ai făcut asta… mi-a șoptit ea mai târziu, când invitații dansau și muzica acoperea orice urmă de sinceritate.

— Ioana, te rog… Vlad avea nevoie de ajutor. E fratele tău…

— Mereu el! Mereu el e mai important! Eu nu contez niciodată? De ce nu ai avut încredere să-mi spui?

Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Nu vreau să te mai văd acum.

Am plecat acasă singură, cu rochia mea veche și pantofii tociți. Am stat pe marginea patului și am plâns până dimineață. Vlad m-a sunat a doua zi:

— Mamă, Ioana e supărată pe mine?

— Nu pe tine… Pe mine.

— O să-i explic eu… O să-i spun totul.

— Nu cred că mai contează acum.

Săptămânile au trecut. Ioana nu mi-a mai răspuns la telefon. Mi-a trimis un mesaj scurt: „Am nevoie de timp.”

M-am dus la biserică într-o duminică și m-am rugat pentru iertare. M-am întrebat dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul pentru un copil poate justifica suferința celuilalt.

O vecină m-a întrebat la magazin:

— Ce s-a întâmplat cu Ioana? Nu te-am văzut la ea la oraș…

— E ocupată cu serviciul… am mințit eu, simțind cum mă sufoc sub povara adevărului.

Într-o seară, Vlad a venit acasă cu o cutie mică și veche.

— Mamă, am găsit asta printre lucrurile mele. Poate ar trebui să i-o dai tu Ioanei.

Era cutia cu scrisori pe care i le scrisesem Ioanei când era mică: „Pentru zilele când nu voi putea fi lângă tine.”

Am luat trenul spre oraș și am bătut la ușa ei. Mi-a deschis cu ochii umflați de plâns.

— Ce vrei?

I-am întins cutia fără să spun nimic. A deschis-o încet și a citit prima scrisoare:

„Dragă Ioana,
Dacă citești asta într-o zi tristă, să știi că te iubesc mai mult decât orice pe lume.”

A început să plângă și m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă… mi-ai lipsit atât de mult…

Am stat acolo pe canapea ore întregi, vorbind despre tot ce ne-a durut. Nu știu dacă rănile se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că dragostea noastră e mai puternică decât orice promisiune nespusă sau dar material.

Acum mă întreb: câte mame au fost puse vreodată în fața unei alegeri imposibile? Și oare copiii lor pot înțelege vreodată cât doare să fii nevoită să alegi?