Prietenii râd de mine: Iubitul meu vine cu mâncare gata făcută la mine acasă
— Iar ai făcut paste, Ilinca? a întrebat Vlad, deschizând frigiderul meu aproape gol, cu o nonșalanță care mă făcea să-mi mușc buza de nervi. Era deja a treia oară săptămâna asta când venea la mine după serviciu, cu mâinile în buzunare și cu poftă de mâncare. Eu locuiam singură într-o garsonieră mică din cartierul Dristor, iar el încă stătea cu părinții, într-un apartament vechi din Pantelimon. Ne vedeam aproape zilnic, iar de fiecare dată, după cafeaua de la colț sau filmul de la mall, ajungeam la mine. Era firesc, pentru că la el acasă nu era niciodată liniște, iar mama lui nu suporta să-i aducă pe cineva peste noapte.
La început, mi se părea drăguț să gătesc pentru noi. Îmi plăcea să-l văd cum își linge degetele după ce termina omleta sau cum îmi spunea că nimeni nu face cartofi prăjiți ca mine. Dar, încet-încet, am început să simt că ceva nu e în regulă. Frigiderul meu se golea rapid, iar portofelul meu la fel. Vlad mânca mult, iar eu, cu salariul meu de la call center, abia reușeam să țin pasul cu cheltuielile. Într-o seară, după ce am făcut cumpărături pentru a treia oară în aceeași săptămână, am simțit că nu mai pot. Am pus pe masă două farfurii cu paste și am încercat să deschid subiectul.
— Vlad, știi, poate ar trebui să… nu știu, să mai aduci și tu ceva de mâncare sau să mă ajuți cu cumpărăturile. Nu de alta, dar… e cam greu să țin pasul cu totul.
El a ridicat din umeri, cu un zâmbet larg, de parcă nu pricepea ce spun.
— Hai, Ilinca, nu te mai stresa. Când ne mutăm împreună, o să împărțim totul. Acum, lasă, că nu mori tu pentru câteva ouă și niște paste.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar de ouă și paste. Era vorba de respect, de echilibru. Dar n-am mai zis nimic atunci. Am lăsat subiectul să se stingă, ca să nu stric seara.
A doua zi, la cafea cu fetele, am izbucnit:
— Fetelor, voi ce ați face dacă iubitul vostru ar veni mereu la voi și ar mânca tot, fără să aducă nimic?
Raluca a râs zgomotos:
— Eu l-aș pune să-și aducă pachet de acasă, ca la școală! Sau să-și gătească singur!
Mădălina, mai serioasă, a dat din cap:
— Nu e ok, Ilinca. Trebuie să-i spui clar. Nu ești bucătăreasa nimănui. Dacă nu înțelege, poate nu e omul potrivit.
Am simțit cum mă înroșesc. Nu voiam să creadă că Vlad e un profitor, dar nici nu puteam să nu văd adevărul. În seara aceea, când Vlad a venit iar la mine, am încercat să fiu mai fermă.
— Vlad, chiar nu vezi că nu e corect? Eu gătesc, eu cumpăr, tu doar mănânci. Nu mă simt bine așa.
El s-a uitat la mine, mirat, apoi a oftat.
— Bine, Ilinca, dacă asta te deranjează, pot să aduc și eu ceva. Dar să știi că la mine acasă nu pot găti, mama nu mă lasă să stric bucătăria. Și nici nu prea mă pricep. Dar pot să iau ceva de la Mega.
Am zâmbit, ușurată, dar și puțin tristă. Nu voiam mâncare gata făcută, voiam să simt că suntem o echipă, că ne sprijinim reciproc. Dar am acceptat. A doua zi, Vlad a venit cu două caserole de salată de boeuf și niște chiftele reci. Le-a pus pe masă, mândru, ca și cum ar fi făcut cine știe ce gest eroic.
— Uite, am adus mâncare! Să nu mai zici că nu contribui.
Am râs, dar râsul mi-a murit pe buze când am văzut privirea lui serioasă. Pentru el, asta era o soluție. Pentru mine, era doar un pansament pe o rană mai adâncă.
Zilele au trecut, iar Vlad a continuat să vină cu mâncare gata făcută. Salate, sandvișuri, uneori chiar și pizza rece. Prietenele mele au început să facă glume pe seama mea.
— Ilinca, ai grijă să nu-ți aducă și ciorbă la plic data viitoare! a râs Raluca.
Mă simțeam tot mai stânjenită. Nu voiam să devin subiect de glume, dar nici nu voiam să-l rănesc pe Vlad. Îl iubeam, dar simțeam că nu suntem pe aceeași lungime de undă. Într-o seară, după ce am mâncat împreună niște paste reci și am văzut că nu mai avem nici pâine, am izbucnit.
— Vlad, nu pot să trăiesc așa. Nu vreau să fim doi străini care împart o masă rece. Vreau să gătim împreună, să facem cumpărături împreună, să fim o echipă. Nu vreau să mă simt ca o gazdă la pensiune.
El a tăcut, apoi a zis încet:
— Poate că nu sunt pregătit să mă mut cu tine. Poate că nu știu să fiu bărbatul de care ai nevoie.
Am simțit cum mi se rupe inima. Nu voiam să-l pierd, dar nici nu puteam să mă mint. Am plâns în acea noapte, gândindu-mă la toate compromisurile pe care le făcusem. La dimineața în care am găsit frigiderul gol și la serile în care m-am simțit singură, deși eram cu el.
A doua zi, Vlad nu a mai venit. Mi-a trimis un mesaj scurt: „Am nevoie de timp să mă gândesc.”
Am rămas singură, cu frigiderul gol și cu sufletul plin de întrebări. Oare am cerut prea mult? Oare e greșit să vrei să fii respectată și sprijinită? Sau poate că, uneori, iubirea nu e de ajuns dacă nu există echilibru și înțelegere?
Voi ce ați fi făcut în locul meu? E prea mult să ceri să fii tratată ca o parteneră, nu ca o bucătăreasă? Poate că adevărata dragoste începe atunci când învățăm să cerem ceea ce merităm.