Povestea unui burlac român: De ce fug bărbații de căsătorie

— Radu, tu când ai de gând să te așezi la casa ta? Vocea mamei răsună în bucătăria îngustă, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Tata oftează din colțul lui, cu ziarul în mână, dar privirea îi trădează aceeași întrebare nerostită. Mă uit la ceas, așteptând să treacă timpul mai repede, să scap de interogatoriu.

— Mamă, nu e chiar așa simplu. Nu găsești pe cineva doar ca să bifezi o rubrică, răspund încet, încercând să nu ridic tonul.

— Dar tu ai tot ce-ți trebuie! Ai serviciu bun, apartament, ești băiat serios. Ce-ți mai lipsește? Să nu-mi spui că nu găsești fete bune în București!

Tac. Cum să-i explic mamei că nu e vorba doar de „a găsi”? Că după atâtea întâlniri aranjate de prieteni, după atâtea conversații pe aplicații și cafele stânjenitoare cu femei care par să aibă deja lista de cerințe pregătită, am început să mă simt ca la un interviu de angajare pentru un post pe viață?

— Poate nu vrei tu cu adevărat, intervine tata, fără să ridice ochii din ziar. Poate te-ai obișnuit prea mult singur.

Mă irită tonul lui, dar nu pot să-l contrazic. Da, m-am obișnuit singur. Seara, când mă întorc acasă după o zi lungă la birou, mă bucur de liniștea mea. Îmi fac ceaiul preferat, citesc sau mă uit la un serial fără să dau explicații nimănui. Dar uneori liniștea asta devine apăsătoare. Mai ales când văd cum prietenii mei dispar unul câte unul în „lumea celor căsătoriți”.

Îmi amintesc ultima ieșire cu Vlad și Sorin. Stăteam la o terasă din Centrul Vechi, berea era rece, dar discuția s-a încălzit rapid.

— Frate, tu chiar nu vrei copii? mă întreabă Vlad direct.

— Nu știu… Poate… Dar nu acum.

— Hai mă, la 38 de ani? Eu deja am doi și abia mai apuc să dorm noaptea! Dar n-aș da viața asta pe nimic.

Sorin râde și dă din cap aprobator.

— E altceva când ai familie. Te simți om întreg.

Mă simt ca un copil prins cu tema nefăcută. Ce pot să le spun? Că am avut relații care s-au terminat prost? Că am fost acuzat că sunt prea distant sau prea preocupat de carieră? Sau că pur și simplu nu am găsit pe cineva cu care să simt că pot construi ceva real?

Adevărul e că am cunoscut-o pe Irina acum trei ani. Era totul ce mi-aș fi putut dori: inteligentă, frumoasă, cu un umor fin care mă făcea să râd chiar și după cele mai grele zile. Ne-am mutat împreună după șase luni. Totul părea perfect… până când au început discuțiile despre viitor.

— Radu, tu chiar vezi un viitor cu mine? mă întreba ea într-o seară ploioasă, când ne certasem pentru cine spală vasele.

— Da… adică… nu știu. De ce trebuie să ne grăbim?

— Pentru că eu vreau o familie! Vreau copii! Nu vreau să pierd timpul cu cineva care nu știe ce vrea!

Am tăcut. Și tăcerea mea a fost răspunsul care a pus capăt relației. Irina a plecat într-o dimineață devreme, lăsându-mi pe masă cheia și o scrisoare scurtă: „Nu poți fugi mereu de viață.”

De atunci am evitat orice relație serioasă. Am ieșit cu câteva fete – Oana, care voia totul „repede și clar”; Mihaela, care își dorea doar aventuri; Andreea, care părea perfectă pe hârtie dar cu care nu simțeam nimic. Fiecare întâlnire era ca un test pe care îl picam din start.

Într-o seară, după o zi grea la muncă, primesc un mesaj de la mama: „Tanti Maria are o fată drăguță, vrea să te cunoască. Sâmbătă vii la masă!”

Nu mai am putere să protestez. Ajung sâmbătă la masa încărcată cu sarmale și cozonac. Lângă mine stă Alina – tânără, politicoasă, dar cu ochii goi de speranță. Conversația curge greu.

— Și… tu ce cauți la un bărbat? întreb din politețe.

— Stabilitate. Să fie serios. Să vrea familie. Să nu piardă vremea.

Simt cum mă sufoc. Toată lumea pare să vrea același lucru de la mine: să fiu „serios”, „stabil”, „gata de familie”. Dar dacă eu nu sunt pregătit? Dacă încă mă caut pe mine?

După masă, mama mă ia deoparte:

— Radu, tu chiar vrei să rămâi singur toată viața?

Nu știu ce să-i răspund. Mă uit la ea și văd grija din ochii ei – teama că băiatul ei va îmbătrâni singur, fără cineva lângă el.

Ajung acasă și mă privesc în oglindă. Ce văd? Un bărbat matur, cu riduri fine la colțul ochilor și păr grizonat la tâmple. Un om care a muncit mult ca să ajungă aici, dar care încă nu știe dacă vrea să împartă totul cu altcineva.

Într-o duminică dimineață primesc un telefon neașteptat de la Irina.

— Salut… Am vrut doar să știu dacă ești bine.

Vocea ei mă emoționează mai mult decât aș fi crezut.

— Sunt bine… Tu?

— Sunt bine și eu. M-am căsătorit anul trecut… Am un băiețel acum.

Zâmbesc trist.

— Mă bucur pentru tine.

Închid telefonul și rămân cu gândurile mele. Poate că problema nu e la ceilalți – poate că eu sunt cel care se teme să iubească din nou, să riște, să piardă controlul asupra propriei vieți.

În fiecare seară când sting lumina în apartamentul meu liniștit, mă întreb: Oare e mai bine să fii singur și liber sau împreună și vulnerabil? Ce înseamnă cu adevărat fericirea pentru un bărbat ca mine?

Poate voi afla răspunsul într-o zi… Sau poate voi rămâne mereu între două lumi – cea a viselor mele și cea a așteptărilor celorlalți.