Povestea Neiertării: Drumul Lisei către Divorț

Ploua mărunt și rece în acea dimineață de toamnă când am decis să semnez actele de divorț. Stăteam la masa din bucătărie, cu o ceașcă de ceai aburind în fața mea, și mă uitam la picăturile de ploaie care se prelingeau pe geam. În mintea mea, se derulau amintiri ca un film vechi, alb-negru. Amintiri cu mine și Andrei, râzând împreună, făcând planuri pentru viitor, promițându-ne iubire eternă. Dar toate acestea păreau acum atât de îndepărtate, ca un vis din care m-am trezit brusc.

Andrei stătea în picioare în fața mea, cu ochii plini de disperare. „Lisa, te rog, nu face asta. Știu că am greșit, dar putem să trecem peste. Îți promit că voi face tot ce pot să repar lucrurile,” spunea el cu voce tremurândă.

Îmi era greu să-l privesc în ochi. Trădarea lui fusese ca un pumnal în inimă, iar rana încă sângera. „Andrei, nu mai pot. Nu mai am puterea să lupt pentru ceva ce s-a destrămat complet. Ai distrus tot ce aveam mai frumos,” i-am răspuns cu vocea abia stăpânită.

El a căzut în genunchi, implorându-mă să-i dau o a doua șansă. Dar eu știam că nu mai există cale de întoarcere. În acea noapte fatidică, când am descoperit mesajele pe telefonul lui, am simțit cum lumea mea se prăbușește. Fiecare cuvânt citit era ca o lovitură în sufletul meu.

„Lisa, gândește-te la toate momentele frumoase pe care le-am avut împreună. La casa noastră, la planurile noastre de viitor,” continua el să spună.

Dar eu nu mai puteam să văd decât minciuni și promisiuni încălcate. „Andrei, nu e vorba doar de ce ai făcut tu. E vorba despre cum m-ai făcut să mă simt. M-ai făcut să mă îndoiesc de mine însămi, de valoarea mea ca persoană,” i-am spus cu lacrimi în ochi.

Am semnat actele de divorț cu mâna tremurândă și i le-am întins. El le-a luat cu mâinile tremurânde și a plecat fără să mai spună un cuvânt.

După ce a plecat, am rămas singură în tăcerea apăsătoare a casei noastre. M-am întrebat dacă vreodată voi putea să iert cu adevărat sau dacă voi rămâne prizoniera acestei dureri pentru totdeauna. Am realizat că iertarea nu este pentru el, ci pentru mine. Pentru a putea merge mai departe și a-mi reconstrui viața.

În zilele următoare, am început să-mi adun bucățile vieții mele și să le pun la loc. Am început să ies mai mult, să mă întâlnesc cu prietenii și să mă concentrez pe cariera mea. Încetul cu încetul, am început să simt că pot respira din nou.

Dar întrebarea rămâne: oare voi putea vreodată să iert cu adevărat? Sau voi rămâne mereu cu această cicatrice pe suflet? Poate că timpul va aduce răspunsurile pe care le caut.