Portofel, bonă, soție – mai e asta iubire?

— Iar ai uitat să plătești factura la lumină, Maria? Vocea lui Radu răsună aspru din bucătărie, în timp ce eu încerc să-l liniștesc pe Vlad, băiețelul nostru de trei ani, care plânge pentru că nu găsește ursulețul de pluș. Mă uit la ceas: e trecut de ora opt, iar eu nu am apucat nici să mănânc. Mă simt ca o umbră în propria casă, alergând între nevoile copilului și reproșurile soțului.

— Am plătit tot, Radu. Uite, am aici chitanțele, îi răspund obosită, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă. Dar el nici nu se uită la mine. Deschide portofelul meu, răsfoiește printre bancnote și mă întreabă sec:

— Mai ai bani pentru cumpărături? Să nu uităm de rata la bancă.

În ultimii patru ani, de când Radu a rămas fără serviciu, totul a căzut pe umerii mei. La început, am crezut că e doar o perioadă grea, că va trece, că ne vom sprijini reciproc. Dar, încet-încet, am devenit singura care aduce bani în casă, singura care se ocupă de Vlad, de facturi, de cumpărături, de tot. Radu stă mai mult pe telefon, uneori iese cu prietenii, alteori se plânge că nu găsește nimic pe măsura lui. Dar nici nu caută cu adevărat. Mă doare să recunosc, dar nu mai știu când am râs ultima oară împreună.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme, mă așez pe canapea cu o ceașcă de ceai. Radu intră în cameră și, fără să mă privească, spune:

— Am nevoie de 500 de lei. Trebuie să-i dau lui Sorin, că m-a ajutat cu mașina.

Îl privesc lung. — Radu, nu mai avem. Am plătit grădinița, rata, lumina. Nu știu cum să mai împart banii. Poate ar trebui să… — Dar nu apuc să termin. Radu ridică tonul:

— Iar începi? Mereu aceeași poveste! Dacă nu poți, spune! Nu trebuie să-mi scoți ochii de fiecare dată!

Mă simt mică, neînsemnată. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să mă vadă slabă. Mă întreb dacă nu cumva chiar eu am greșit, dacă nu am lăsat prea mult de la mine. Poate că, dacă aș fi fost mai fermă, dacă aș fi spus „nu” mai des, nu aș fi ajuns aici, să fiu doar portofelul casei.

A doua zi, la serviciu, colega mea, Ioana, mă întreabă dacă sunt bine. Îi spun, pe scurt, că sunt obosită. Ea mă privește cu blândețe:

— Maria, tu nu mai ești tu. Ai nevoie să vorbești cu cineva. Nu poți să duci totul singură.

Mă gândesc la vorbele ei toată ziua. Seara, când ajung acasă, îl găsesc pe Radu pe canapea, uitându-se la televizor. Vlad se joacă singur, iar masa e plină de farfurii nespălate. Mă apuc să strâng, fără să spun nimic. În mintea mea, se dă o luptă: să-i spun ce simt sau să tac, ca de obicei?

În noaptea aceea, nu pot dormi. Îmi amintesc de vremurile când eram fericiți, când visam împreună la o casă, la copii, la vacanțe. Acum, totul pare atât de departe. Mă simt ca o bonă, ca o menajeră, ca un bancomat. Nu mai sunt soția lui Radu, ci doar o funcție în viața lui.

Într-o dimineață, după ce îl las pe Vlad la grădiniță, mă opresc la o cafenea. Îmi sună telefonul: e mama. — Maria, ești bine? Nu te-am mai auzit de mult. Vocea ei caldă mă face să izbucnesc în plâns. Îi spun totul, printre sughițuri. Mama oftează:

— Draga mea, nu poți trăi așa. Viața nu e doar despre a da, e și despre a primi. Gândește-te la tine, la Vlad. Meriți mai mult.

Cuvintele ei mă urmăresc toată ziua. Seara, când ajung acasă, îl găsesc pe Radu nervos:

— Unde ai fost? De ce nu răspunzi la telefon? Ce-ai făcut cu banii?

Simt că explodez. — Radu, nu mai pot! Nu mai pot să fiu doar portofelul tău, bona copilului și menajera casei! Unde ești tu în toată povestea asta? De ce nu mă vezi? De ce nu mă ajuți?

Radu mă privește uimit, ca și cum nu m-ar fi auzit niciodată vorbind așa. — Exagerezi, Maria. Toate femeile fac asta. Ce vrei, să divorțăm?

Îl privesc lung. — Nu știu ce vreau, dar știu că nu mai pot așa. Nu mai pot să fiu invizibilă în propria mea viață.

În zilele următoare, Radu încearcă să fie mai atent. Îmi aduce flori, mă întreabă dacă sunt bine. Dar totul pare forțat, ca o piesă de teatru. Într-o seară, îl aud vorbind la telefon cu un prieten:

— Maria s-a schimbat, nu mai e ca înainte. Nu știu ce-i cu ea.

Mă doare. Nu înțelege nimic. Nu vede cât am suferit, cât m-am sacrificat. Mă simt mai singură ca niciodată.

Într-o zi, după serviciu, mă întâlnesc cu Ioana. Îi spun totul, fără ocolișuri. Ea mă ia de mână:

— Maria, nu ești singură. Sunt multe femei ca tine. Dar trebuie să ai curaj să ceri ajutor, să pui limite. Nu ești doar portofelul casei. Ești o femeie, o mamă, o ființă care merită iubire și respect.

Cuvintele ei mă fac să plâng, dar simt și o ușurare. Poate că nu e totul pierdut. Poate că pot să schimb ceva. Încep să merg la terapie, să vorbesc despre ce simt. Încet-încet, învăț să spun „nu”, să cer ajutor, să am grijă de mine.

Radu nu înțelege mereu, dar începe să se schimbe. Uneori, ne certăm, alteori reușim să vorbim. Nu știu dacă vom rămâne împreună, dar știu că nu mai vreau să fiu invizibilă. Nu mai vreau să fiu doar portofelul casei.

Mă uit la Vlad, care se joacă fericit pe covor, și mă întreb: oare câte femei trăiesc așa, în umbra unui bărbat care nu le vede? Oare cât timp mai putem să ne mințim că asta e iubire? Voi ce ați face în locul meu?