Ochii vechii mele prietene

— Nu te uita la mine! Nu mă cunoști! vocea Irinei era un șuierat disperat, abia auzit printre huruitul autobuzului 335, care se târa prin traficul de seară din București. Mâinile îi tremurau, iar privirea îi fugea pe geam, ca și cum ar fi vrut să se dizolve în ploaia care bătea în sticlă. Am simțit cum mi se strânge inima. Irina, cea care odinioară râdea cel mai tare la glumele mele proaste, era acum o umbră, cu obrajii trași și o vânătaie ascunsă stângaci sub fond de ten ieftin.

— Irina… sunt eu, Mara. Nu trebuie să-mi spui nimic dacă nu vrei. Dar nu pot să plec fără să știu că ești bine.

A tăcut. Mâinile i s-au strâns pe barele reci ale autobuzului, iar lacrimile i-au curs fără zgomot. Oamenii din jur s-au uitat o clipă, apoi și-au reluat privirile în telefoane sau spre podea. M-am așezat lângă ea, ignorând privirile curioase.

— Te rog… nu vreau să mă vadă nimeni cu tine. El… el mă urmărește uneori.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu trebuia să întreb cine era „el”. Știam că soțul ei, Radu, fusese mereu gelos, dar nu mi-am imaginat niciodată că ar putea ajunge aici.

— Hai cu mine acasă. Doar pentru o cafea. Nimeni nu trebuie să știe.

A ezitat, dar până la urmă a coborât cu mine la următoarea stație. Pe drum, tăcerea dintre noi era apăsătoare. În apartamentul meu mic de la etajul patru, Irina s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. Am stat lângă ea, ținându-i mâna, fără să spun nimic.

— Mara… nu mai pot. Mă bate aproape zilnic. Îmi spune că sunt nimic fără el. Că dacă plec, mă găsește oriunde m-aș ascunde. Am încercat să plec de două ori… dar m-am întors de frică.

Am simțit furie și neputință. Cum de nu am văzut? Cum de nimeni nu a văzut? În liceu eram de nedespărțit. Împărțeam sandvișuri și vise. Acum, ea împărțea frica cu un bărbat care îi furase totul.

— Irina, trebuie să faci ceva. Nu poți trăi așa. Hai la poliție!

— Și ce să le spun? Că m-a lovit? Că mă amenință? Nu mă crede nimeni! O să spună că exagerez sau că am făcut eu ceva să-l provoc.

Mi-am amintit de poveștile din presă — femei care au cerut ajutor și au fost ignorate. M-am simțit mică și neputincioasă, dar nu puteam renunța.

— Atunci stai la mine cât ai nevoie. Nu trebuie să te întorci la el.

A rămas peste noapte. Dimineața, i-am făcut ceai și am încercat să o conving să-și sune părinții din Ploiești. Dar mi-a spus că nu poate — „Tata ar muri de rușine dacă ar afla că fata lui e bătută de bărbat.”

Zilele au trecut greu. Irina era ca o pasăre rănită: tăcută, speriată, tresărind la orice zgomot pe scară. Într-o seară, când m-am întors de la serviciu, am găsit-o făcând ordine obsesiv prin bucătărie.

— Mara… cred că trebuie să plec acasă. Mi-e frică pentru el… dacă află că nu sunt acolo, o să se răzbune pe mine mai rău.

— Nu! Irina, te rog! Nu te întoarce!

A izbucnit:

— Tu nu înțelegi! Dacă nu mă duc înapoi, o să vină după mine! Și dacă vine aici? Dacă îți face rău?

Am simțit pentru prima dată frica pe care o trăia ea zilnic. Dar am refuzat să cedez.

— Atunci mergem împreună la poliție. Sau la un centru pentru femei abuzate. Nu ești singură!

A doua zi am mers cu ea la secție. Polițistul ne-a privit plictisit:

— Doamnă, aveți certificat medico-legal? Martori? Fără dovezi concrete nu putem face mare lucru…

Irina a început să tremure. Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Și dacă mâine vine și o omoară? Atunci o să aveți dovezi?

Polițistul a ridicat din umeri.

Am ieșit din secție cu un gust amar. În drum spre casă, Irina mi-a spus:

— Vezi? Nimănui nu-i pasă cu adevărat.

Dar nu m-am lăsat. Am sunat la un ONG care ajuta femeile abuzate și am reușit să găsim un loc într-un adăpost secret. Acolo Irina a început încet-încet să-și recapete curajul. A început terapie, a găsit un job part-time și după câteva luni a reușit să-și ia un apartament mic cu chirie.

Într-o zi m-a sunat:

— Mara… îți mulțumesc că nu ai întors capul atunci în autobuz. Dacă nu erai tu… poate că azi n-aș mai fi fost aici.

Am plâns amândouă la telefon mult timp după aceea.

Acum mă uit înapoi și mă întreb: câte Irine trec zilnic pe lângă noi, invizibile în suferința lor? Câți dintre noi alegem să privim în altă parte? Poate că uneori curajul începe cu un simplu „Ești bine?”