Oaspete în propria mea casă: între iubire, limite și familie

— Nu uita, Irina, aici nu ești decât oaspete, mi-a spus Vlad, cu vocea lui rece, în timp ce mama lui, doamna Mariana, își aranja cu grijă șalul pe umeri, ca și cum nu ar fi auzit nimic. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji, cum aerul din bucătăria mică și sufocantă devine brusc irespirabil. Era a treia oară în acea săptămână când Vlad îmi amintea, cu sau fără cuvinte, că locul meu în casa părinților lui era provizoriu, fragil, la mila lor.

M-am mutat la ei după nuntă, așa cum „se face”, pentru că Vlad nu avea încă un serviciu stabil, iar eu, proaspăt absolventă de Litere, încă mai speram să găsesc ceva la bibliotecă sau la școală. La început, am crezut că e doar o perioadă de tranziție, că ne vom găsi repede drumul. Dar zilele s-au transformat în luni, iar lunile în ani, și eu am rămas prizonieră între pereții unei case care nu mi-a aparținut niciodată.

— Irina, ai spălat vasele? — vocea doamnei Mariana răsuna în fiecare dimineață, înainte să apuc să-mi beau cafeaua. — Și nu uita să ștergi praful din sufragerie, că vine sora mea azi.

Îmi mușcam buzele și făceam tot ce mi se cerea, de teamă să nu-l supăr pe Vlad, care, de fiecare dată când încercam să-i spun că nu mai pot, ridica din umeri:

— Ce vrei să fac? E casa lor, regulile lor. Dacă nu-ți convine, poți pleca.

Dar unde să mă duc? Părinții mei erau la țară, bătrâni și bolnavi, iar eu nu aveam bani nici măcar pentru un bilet de tren. Prietenele mele, una câte una, s-au îndepărtat, sătule să mă audă plângându-mă la telefon.

Într-o seară, după ce am terminat de călcat rufele, am intrat în camera noastră și l-am găsit pe Vlad uitându-se la televizor, cu o bere în mână. M-am așezat lângă el, încercând să-mi adun curajul:

— Vlad, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Nu mai sunt eu. Nu mai avem intimitate, nu mai avem nimic al nostru. Te rog, hai să încercăm să găsim ceva, orice, să stăm doar noi doi.

A oftat, fără să-și ia ochii de la ecran:

— Irina, nu e momentul. Nu vezi că nu avem bani? Și mama are nevoie de tine, nu se descurcă singură. Fii și tu mai răbdătoare.

Răbdare. Cuvântul ăsta mă urmărea ca un blestem. Răbdare să treacă timpul, răbdare să se schimbe ceva, răbdare să mă obișnuiesc cu umilința. Dar răbdarea mea se terminase. În fiecare zi, simțeam cum mă pierd, cum devin o umbră, o femeie care nu mai știe cine e, care nu mai are niciun vis, nicio speranță.

Într-o dimineață, am găsit-o pe doamna Mariana în bucătărie, plângând. M-am apropiat, timidă:

— Ce s-a întâmplat?

— Sora mea a zis că nu mai vine la noi, că nu-i place cum arată casa. Că nu e destul de curat, că nu gătești ca lumea. — M-a privit cu ochii roșii. — Poate nu ești tu de vină, dar uite ce se întâmplă de când ai venit aici.

M-am simțit ca o povară, ca o musafiră nepoftită, deși făceam tot ce puteam să le fiu pe plac. În ziua aceea, am plâns în baie, cu capul între palme, până când nu am mai avut lacrimi. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu eram problema, dacă nu cumva meritam tot ce mi se întâmpla.

Seara, Vlad a venit acasă mai târziu decât de obicei. L-am așteptat cu cina caldă, dar nici nu s-a uitat la mine. S-a trântit pe pat și a adormit imediat. M-am uitat la el și am simțit o furie mocnită, un amestec de iubire și ură, de neputință și revoltă. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să fiu oaspete în propria mea viață?

Într-o zi, am primit un telefon de la o veche colegă de facultate, Laura. M-a invitat la o cafea. Am ezitat, dar am acceptat, simțind că dacă nu ies măcar o oră din casa aceea, o să înnebunesc. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, la marginea orașului. Laura m-a privit lung, cu ochii ei calzi:

— Irina, ce s-a întâmplat cu tine? Parcă nu mai ești tu. Unde e fata aia care visa să scrie cărți, să schimbe lumea?

Am izbucnit în plâns, iar ea m-a ținut de mână, fără să spună nimic. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit ascultată, înțeleasă. Laura mi-a propus să mă ajute să găsesc un job la editura unde lucra ea. Am simțit o scânteie de speranță, dar și o teamă uriașă. Dacă Vlad nu va fi de acord? Dacă doamna Mariana va spune că nu mai are cine să o ajute?

În seara aceea, i-am spus lui Vlad despre ofertă. A râs:

— Și cine o să facă treabă aici? Crezi că mama se descurcă singură? Și oricum, nu cred că ești tu făcută pentru muncă adevărată. Lasă prostiile, Irina.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Pentru prima dată, nu am mai plâns. M-am uitat la el și am spus, cu o voce pe care nu o recunoșteam:

— Vlad, dacă nu mă lași să încerc, o să plec. Nu mai pot trăi așa. Nu mai pot fi oaspete în viața mea.

A rămas mut, neobișnuit să mă vadă atât de hotărâtă. În zilele următoare, am început să merg la interviuri, să trimit CV-uri, să vorbesc cu oameni. Doamna Mariana m-a privit cu dispreț, dar nu a mai spus nimic. Vlad a început să vină tot mai târziu acasă, evitând discuțiile.

După două luni, am primit vestea: fusesem acceptată la editură. Am simțit că renasc, că pot respira din nou. Mi-am strâns lucrurile, mi-am luat la revedere de la casa care nu a fost niciodată a mea și am plecat. Vlad nu a încercat să mă oprească. Doamna Mariana nici nu s-a uitat la mine.

Au trecut doi ani de atunci. Am închiriat o garsonieră mică, dar luminoasă, unde fiecare colț îmi aparține. Am prieteni noi, am început să scriu din nou, am învățat să mă iubesc. Uneori, mă uit în urmă și mă întreb cum am putut să accept atâta umilință, atâta lipsă de respect. Dar știu că nu sunt singura. Sunt atâtea femei ca mine, care trăiesc între iubire și compromis, între tradiții și dorința de a fi respectate.

Mă întreb: câte dintre noi mai trebuie să fie „oaspeți” în propria viață, până când vom învăța să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?