O vară pe muchie de cuțit: Cum boala soacrei mi-a răpit liniștea și m-a învățat să spun „nu”

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Radu descărca bagajele soacrei mele din portbagaj. Era o după-amiază sufocantă de iulie, iar aerul din curtea noastră de la țară părea mai greu ca niciodată.

— Ce voiai să fac, Irina? Mama nu mai poate sta singură, medicul a spus clar. E doar pentru o perioadă, a încercat el să mă liniștească, evitându-mi privirea.

Dar eu știam ce înseamnă „doar pentru o perioadă” în familia noastră. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Căsuța de la marginea satului, pe care o renovasem cu atâta drag, era singurul loc unde mă simțeam eu însămi. Aici mă refugiam după săptămâni grele la birou, aici îmi găseam liniștea printre roșiile din grădină și mirosul de busuioc. Acum, totul se schimba.

Soacra mea, doamna Maria, a intrat șovăielnic pe poartă, sprijinindu-se de baston. M-a privit scurt, cu acea privire evaluativă pe care nu am suportat-o niciodată.

— Sărut-mâna, Irina. Sper că nu deranjez prea tare… a spus, dar tonul ei sugera că nu-i păsa dacă deranja sau nu.

Am zâmbit forțat și am încercat să-mi ascund furia. În următoarele zile, casa s-a umplut de mirosuri străine — ceaiuri amare, unguente mentolate și sunetul constant al televizorului dat prea tare. Maria avea nevoie de ajutor la orice pas: la baie, la masă, chiar și când voia să iasă în curte. Radu era tot mai absent, mereu ocupat cu „treburi urgente” la oraș.

— Irina, adu-mi te rog pastilele alea roz! — striga Maria din dormitor.

— Irina, nu găsesc telecomanda! — se auzea din sufragerie.

— Irina, ai uitat să uzi florile din față!

În fiecare seară adormeam plângând în camera mică de la mansardă. Mă simțeam invizibilă în propria casă. Prietenele mele râdeau când le povesteam la telefon:

— Hai măi, Irina, e doar o bătrână bolnavă! Fii mai empatică!

Dar nimeni nu înțelegea cât de mult mă sufocam. Într-o zi, după ce Maria a criticat pentru a zecea oară ciorba mea („La mine acasă nu se pune atâta leuștean!”), am izbucnit:

— Dacă nu-ți place cum gătesc, poți să-ți faci singură!

A urmat o tăcere apăsătoare. Maria s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost un monstru. Seara aceea a fost începutul unui război rece: priviri tăioase, remarci pasiv-agresive și plângeri către Radu.

— Nu știu ce are Irina cu mine… Parcă nu mă vrea aici deloc! l-am auzit spunându-i lui Radu într-o seară.

El a venit la mine nervos:

— Ce-ai cu mama? Nu poți fi și tu mai răbdătoare?

Atunci am simțit că explodez:

— Dar cu mine cine are răbdare? Cine mă întreabă dacă pot sau dacă vreau? Tu unde ești când eu car tot greul?

Radu a dat din umeri și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Zilele au trecut greu. Maria s-a îmbolnăvit mai tare — sau cel puțin așa părea. Medicul din sat a venit de câteva ori și mi-a spus discret:

— E mult și pentru dumneavoastră… Dar știți cum e la noi: familia trebuie să se ajute.

Într-o duminică dimineață, când încercam să ud florile din grădină, am auzit-o pe Maria vorbind la telefon cu sora ei:

— Irina nu mă suportă… M-aș întoarce acasă dacă aș putea… Dar Radu nu vrea să audă.

Atunci am simțit că ceva se rupe definitiv în mine. M-am dus direct la Radu:

— Eu nu mai pot! Ori găsim o soluție pentru mama ta, ori eu plec!

A urmat cea mai urâtă ceartă din viața noastră. Radu m-a acuzat că sunt egoistă, că nu știu ce înseamnă sacrificiul. Eu i-am spus că m-am sacrificat destul și că nu vreau să-mi pierd mințile pentru o familie care nu mă vede.

În acea noapte am dormit în mașină. Dimineața devreme am plecat spre oraș fără să mă uit înapoi. Am stat două zile la sora mea, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Când m-am întors la căsuță, Radu era abătut.

— Am vorbit cu verișoara mamei… O ia la ea pentru o vreme. N-am vrut să ajungem aici, dar ai dreptate: și tu contezi.

Maria a plecat peste două zile. Casa părea brusc mai mare și mai luminoasă. Radu și cu mine am început să vorbim altfel — mai sincer, mai atent. Dar ceva s-a schimbat definitiv în mine: am învățat că nu trebuie să mă anulez pentru nimeni, nici măcar pentru familie.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine tac și rabdă până când nu mai pot? Oare chiar trebuie să suferim ca să fim considerate „bune”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?