O seară de noiembrie care mi-a schimbat viața: Când am aflat că Radu iubește pe altcineva

Ploua cu găleata în seara aceea de noiembrie, iar picăturile loveau geamul cu o insistență aproape enervantă. Stăteam pe canapea, cu o cană de ceai rece în mână, încercând să-mi adun gândurile după o zi lungă la serviciu. Radu, soțul meu de aproape zece ani, era în bucătărie, butonând telefonul cu o atenție suspectă. De luni bune simțeam că ceva nu mai e la locul lui între noi. Conversațiile noastre deveniseră scurte, privirile rare, iar atingerile aproape inexistente. Dar, ca orice femeie care încă speră, mă agățam de amintirile frumoase, de promisiunile făcute în tinerețe, de copilul nostru, Ilinca, care dormea liniștită în camera ei.

„Radu, vii să mănânci?” am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurândă. El a răspuns absent, fără să mă privească: „Imediat, mai am ceva de rezolvat.”

Nu știu ce m-a împins să mă ridic și să mă apropii de el. Poate tăcerea apăsătoare, poate privirea lui pierdută, poate doar dorința de a găsi o explicație pentru distanța dintre noi. Când am intrat în bucătărie, am văzut cum își ascunde telefonul la spate, ca un adolescent prins cu tema nefăcută. Atunci am știut. Nu mai era nimic de salvat.

„Ce ascunzi acolo?” am întrebat, cu o voce pe care nici eu nu o recunoșteam. S-a uitat la mine, pentru prima dată după mult timp, și am văzut în ochii lui vinovăția. A încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au blocat în gât. Am întins mâna și, fără să aștepte, mi-a dat telefonul. Nu a protestat, nu a încercat să mă oprească. Asta m-a durut cel mai tare.

Am deschis ecranul și am văzut conversația cu „Mara”. Mesaje lungi, pline de dor, de promisiuni, de planuri. „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să te văd”, „Nu mai pot trăi fără tine”. Fiecare cuvânt era ca un cuțit în inimă. Am simțit cum mi se taie respirația, cum totul în jurul meu se prăbușește. Radu stătea în fața mea, cu capul plecat, fără să spună nimic.

„De cât timp?” am reușit să articulez, deși vocea îmi tremura. „De câteva luni”, a răspuns el, fără să mă privească. „Și… o iubești?” Liniștea care a urmat a spus totul. Nu aveam nevoie de alt răspuns.

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. M-am dus în baie, m-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu ochii roșii și cearcăne adânci. O femeie care nu mai știa cine este. M-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote, încercând să nu o trezesc pe Ilinca. Mă gândeam la toate momentele în care am încercat să repar ceva ce era deja rupt, la toate serile în care am așteptat să vină acasă, la toate minciunile pe care le-am crezut pentru că îmi era frică de adevăr.

A doua zi dimineață, Radu a plecat devreme, fără să spună nimic. Am rămas singură, cu Ilinca, încercând să fiu puternică pentru ea. Dar fiecare gest, fiecare zâmbet al ei mă făcea să mă întreb cum îi voi explica că tatăl ei nu mai vrea să fie parte din familia noastră. Cum îi voi spune că lumea ei perfectă s-a destrămat din cauza unei alte femei?

Zilele au trecut greu. Mama a venit să stea cu mine, dar nu am avut puterea să-i spun adevărul. „Ce ai, Ana? Pari atât de tristă…” „Sunt doar obosită, mamă”, mințeam, deși simțeam că mă sufoc. Prietenele mă sunau, dar nu aveam chef să vorbesc cu nimeni. Mă simțeam trădată, umilită, abandonată. Mă întrebam ce am greșit, de ce nu am fost suficientă, de ce el a ales pe altcineva.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am primit un mesaj de la Radu: „Trebuie să vorbim.” Am simțit cum inima îmi bate cu putere. Ne-am întâlnit la o cafenea mică, unde obișnuiam să mergem când eram tineri. El era schimbat, mai slab, cu ochii încercănați. „Ana, îmi pare rău. Nu am vrut să te rănesc. Dar nu mai pot să trăiesc o minciună. O iubesc pe Mara. Vreau să divorțăm.”

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp. Am încercat să fiu demnă, să nu plâng, să nu-l implor. „Și Ilinca? Te-ai gândit la ea?” „O să fiu mereu tatăl ei. O să fiu prezent, promit.” Am râs amar. „Promisiuni… Ai uitat câte mi-ai făcut și mie?”

Am plecat de acolo cu sufletul gol. În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am gândit la viața mea, la visurile pe care le aveam, la familia pe care am crezut că o voi avea mereu. M-am întrebat dacă voi putea vreodată să iert, să uit, să merg mai departe. Dacă voi putea să am din nou încredere în cineva, să iubesc fără teamă.

Au trecut luni de atunci. Am început să merg la terapie, să vorbesc cu prietenele mele, să mă redescopăr. Ilinca este lumina mea, motivul pentru care mă ridic din pat în fiecare dimineață. Dar, uneori, când plouă și vântul bate în geam, mă întorc cu gândul la acea seară de noiembrie și mă întreb: oare voi mai putea vreodată să cred în dragoste? Oare merită să mai sper, sau e mai bine să-mi închid inima pentru totdeauna?

Voi ce ați face în locul meu? Ați mai putea avea încredere după o astfel de trădare?