O Săptămână Fără Somn: Cum a Dispărut Soțul Meu și Mi-a Fost Întoarsă Viața pe Dos

— Unde ești, Vlad? De ce nu răspunzi? — am șoptit, cu telefonul strâns în palmă, de parcă aș fi putut să-l aduc înapoi doar cu forța disperării mele. Era a treia noapte fără somn, iar ochii mei ardeau de oboseală și lacrimi. În camera cealaltă, Mara, fetița noastră de cinci ani, se foia în pat, simțind și ea, în felul ei, că ceva nu mai era la locul lui.

Totul a început luni dimineață, când Vlad a plecat la serviciu fără să mă sărute pe frunte, așa cum făcea de obicei. Am crezut că e doar grăbit sau supărat din cauza certurilor noastre din ultimele zile. Dar seara nu s-a mai întors. Am sunat la birou, la prietenii lui, la fratele lui, la toți cunoscuții. Nimeni nu știa nimic. Poliția mi-a spus să aștept 48 de ore. Mama, când a venit să stea cu Mara, a oftat adânc și a spus: — Ți-am zis eu că nu mai rezistă mult. Era frânt, dragă. Nu vezi?

Dar eu nu voiam să văd. Nu voiam să cred că Vlad, bărbatul care mă ținea de mână la fiecare pas, care râdea cu Mara în fiecare seară, putea să plece pur și simplu. Mă simțeam vinovată. Îmi aminteam ultimele noastre discuții, transformate în certuri despre bani, despre lipsa timpului, despre oboseala care ne măcina pe amândoi. — Nu mai pot, Ioana, nu mai pot! — strigase el într-o seară, aruncând cheile pe masă. — Nu vezi că mă sufoc?

Atunci am crezut că exagerează. Acum, fiecare cuvânt al lui mă bântuia. În a patra noapte, am găsit pe biroul lui o scrisoare, ascunsă sub o carte de poezii de Nichita Stănescu. Scrisul lui Vlad, tremurat: „Nu mai știu cine sunt. Nu mai știu dacă pot să fiu omul de care aveți nevoie. Îmi pare rău, Ioana. Îmi pare rău, Mara.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am plâns în hohote, încercând să nu o trezesc pe Mara. Mama a venit în bucătărie, cu halatul ei vechi și miros de cafea tare. — Ți-am zis eu, fata mea. Bărbații nu rezistă la presiune. Tu ai vrut totul perfect, dar viața nu e așa. — Nu e vina mea, am șoptit, dar nici nu eram sigură că mai cred asta.

A doua zi, am mers la poliție cu scrisoarea. M-au privit cu milă, mi-au spus că probabil e o plecare voluntară. — Se întâmplă des, doamnă. Oamenii cedează, dispar pentru o vreme. Poate se întoarce. — Dar dacă nu? Dacă i s-a întâmplat ceva? — am întrebat, simțind cum mă sufoc de frică.

Seara, Mara m-a întrebat: — Mami, tati vine la serbarea mea? Am mințit-o, spunându-i că sigur va veni. Am simțit cum mă rupe în două această minciună, dar nu puteam să-i spun adevărul. Cum să-i explici unui copil că tatăl ei a dispărut, că poate nu se mai întoarce niciodată?

În zilele care au urmat, am început să mă izolez. Prietenele mă sunau, dar nu răspundeam. Mama insista să mă ridic din pat, să gătesc, să merg la serviciu. — Nu poți să te lași doborâtă, Ioana! Ai un copil de crescut! — Dar eu nu mai aveam putere. Mă simțeam vinovată, furioasă, trădată. Într-o seară, am izbucnit: — De ce nu mă înțelegi, mamă? De ce totul e vina mea? — Pentru că tu ai ales viața asta, fata mea. Tu ai vrut familie, tu ai vrut carieră, tu ai vrut totul. Dar nu poți să le ai pe toate fără să plătești un preț.

Cuvintele ei m-au durut. M-am gândit la copilăria mea, la cum tata a plecat și nu s-a mai întors niciodată. Mama a rămas singură, la fel ca mine acum. Oare istoria se repetă? Oare suntem blestemate să rămânem singure, să ne creștem copiii fără tați?

În a șaptea zi, am primit un mesaj de la Vlad: „Sunt bine. Am nevoie de timp. Ai grijă de Mara.” Atât. Nicio explicație, nicio promisiune că se va întoarce. Am simțit un amestec de ușurare și furie. Cum a putut să ne lase așa? Cum a putut să fugă de tot ce am construit împreună?

În acea noapte, Mara a venit la mine în pat. M-a îmbrățișat și a adormit cu capul pe pieptul meu. Am privit-o și am simțit o dragoste atât de mare, încât aproape că m-a sufocat. Pentru ea trebuie să merg mai departe. Pentru ea trebuie să găsesc răspunsuri, să nu mă las doborâtă.

Dar nu pot să nu mă întreb: unde am greșit? Oare chiar suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri? Sau putem rupe lanțul acesta al singurătății și al fugii? Ce aș fi putut face altfel?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar știu sigur că, în fiecare noapte fără somn, în fiecare zi în care Mara mă întreabă de tatăl ei, trebuie să găsesc puterea să merg mai departe. Pentru ea. Pentru mine. Pentru ca povestea noastră să nu fie doar despre pierdere, ci și despre speranță.

Oare câți dintre noi trăim cu frica de a fi abandonați? Oare câți dintre noi ne ascundem durerile sub tăceri și minciuni? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face? Cum ați merge mai departe?