O familie sfâșiată de alegeri: Povestea mea despre dragoste, sacrificiu și regrete

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad tremura, iar ochii îi fugeau pe pereții sufrageriei, evitând privirea mea. Era o seară de noiembrie, friguroasă, iar eu tocmai pusesem masa pentru cină. Simțeam deja că ceva nu e în regulă, dar nu eram pregătită pentru ce avea să urmeze.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? Am încercat să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește. Soțul meu, Doru, a intrat și el în cameră, atras de tonul grav al discuției.

— Ioana… Ioana e însărcinată. Și vrem să ne căsătorim cât mai curând. Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Am simțit cum mi se taie respirația, iar Doru a rămas nemișcat, cu mâinile strânse pe spătarul scaunului.

— Vlad, ai doar 21 de ani! Ai un an până termini facultatea! Ce o să faci cu viața ta? Am ridicat vocea fără să vreau, iar lacrimile mi-au umplut ochii. Nu era așa cum îmi imaginasem viitorul lui. Mereu am visat să-l văd absolvind, să-și găsească un job bun, să călătorească, să se bucure de tinerețe. Nu să devină tată înainte să fie pregătit.

— Știu, mamă, dar nu pot să o las pe Ioana singură. E copilul meu. Trebuie să fiu responsabil. Vlad părea mai matur decât îl știam, dar tot copilul meu era. Doru nu a spus nimic, doar a ieșit din cameră, trântind ușa după el.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și discuții în șoaptă. Doru era supărat, iar eu mă simțeam prinsă între dorința de a-mi proteja fiul și nevoia de a-l lăsa să-și asume propriile decizii. Ioana venea des la noi, cu ochii roșii de plâns, încercând să ne convingă că totul va fi bine. Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la cât de greu le va fi.

Când a venit ziua cununiei, am zâmbit pentru poze, dar în sufletul meu era furtună. Îi priveam cum își jurau iubire veșnică, iar eu mă întrebam dacă nu cumva îi împingem spre un viitor prea greu pentru vârsta lor. După nuntă, Vlad și Ioana s-au mutat în camera lui Vlad, la noi acasă. Apartamentul nostru cu trei camere devenise brusc prea mic pentru patru adulți și un copil pe drum.

Primele luni au fost un coșmar. Ioana avea grețuri, era mereu obosită și nervoasă. Vlad încerca să o ajute, dar și el era copleșit de examene și de jobul part-time. Doru nu mai vorbea cu nimeni, doar bombănea prin casă. Eu încercam să țin totul sub control, să gătesc, să fac curat, să-i împac pe toți. Dar simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Vlad și Doru, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai pot să văd cum vă distrugeți viețile! Vlad, tu trebuia să-ți vezi de școală, nu să schimbi scutece! Ioana, tu trebuia să te bucuri de tinerețe, nu să stai închisă aici, cu noi! Doru, tu nu faci decât să-i judeci, dar nu-i ajuți cu nimic!

Toți au amuțit. Vlad a plecat trântind ușa, Ioana s-a închis în baie plângând, iar Doru a ieșit pe balcon, unde a rămas ore întregi. Am rămas singură în sufragerie, cu capul în mâini, întrebându-mă unde am greșit.

Când s-a născut nepoțica mea, Maria, am simțit pentru prima dată o bucurie sinceră. Era atât de mică și de fragilă, iar Vlad și Ioana păreau mai uniți ca niciodată. Dar problemele nu au dispărut. Facturile se adunau, spațiul era tot mai mic, iar nervii tuturor erau întinși la maximum. Vlad nu mai putea merge la toate cursurile, Ioana nu avea cu cine lăsa copilul când trebuia să meargă la doctor, iar eu mă simțeam prinsă la mijloc între generații.

Într-o zi, Vlad a venit la mine cu ochii înroșiți:

— Mamă, trebuie să ne mutăm. Nu mai putem sta așa. Ne certăm tot timpul, nu mai avem intimitate, nu mai suntem o familie. Ioana vrea să mergem la părinții ei, la țară, măcar până termin eu facultatea. Dar nu știu dacă e bine…

Am simțit cum mi se rupe inima. Nu voiam să-i pierd, dar nici nu puteam să-i țin cu forța. Doru a refuzat să discute cu Vlad zile întregi, iar eu am plâns nopți la rând, gândindu-mă dacă nu cumva am greșit cu ceva. Poate trebuia să fiu mai fermă, să-l conving pe Vlad să nu se grăbească. Poate trebuia să fiu mai blândă cu Ioana, să o ajut să se simtă acasă. Poate trebuia să-l ascult mai mult pe Doru, chiar dacă nu eram de acord cu el.

În cele din urmă, Vlad și Ioana s-au mutat la părinții ei. Casa noastră a devenit brusc prea mare și prea goală. Doru s-a închis și mai mult în el, iar eu am rămas cu amintirile și cu regretele. Îi vizităm des, dar nu e la fel. Maria crește, Vlad încearcă să termine facultatea, Ioana s-a angajat la un magazin din sat. Dar nu pot să nu mă întreb: dacă am fi făcut alte alegeri, ar fi fost mai bine pentru ei? Sau poate fiecare familie trebuie să-și găsească singură drumul, oricât de greu ar fi?

Uneori, noaptea, mă uit la pozele cu Vlad copil și mă întreb: unde am greșit? Oare am făcut tot ce era mai bine pentru el? Sau am lăsat frica și orgoliul să ne despartă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?