Nu vreau să te văd la nunta mea, mamă – Povestea Monicăi și a mea

— Nu vreau să te văd la nunta mea, mamă. Vocea Monicăi a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Am rămas cu mâna în aer, ținând cana de ceai, și am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Nu-mi venea să cred că aud așa ceva de la propriul meu copil.

— Ce-ai spus? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși inima îmi bătea nebunește.

— Ai auzit bine. Nu vreau să vii. Nu vreau să fii acolo, a repetat ea, cu ochii în pământ.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Ani de zile am crezut că, oricât ne-am certa, oricâte uși trântite ar fi între noi, legătura dintre mamă și fiică nu se rupe niciodată. Dar atunci, în bucătăria noastră mică din Ploiești, am simțit pentru prima dată că s-ar putea să mă înșel.

Am petrecut zile întregi întrebându-mă ce am făcut greșit. Poate că am fost prea severă când era mică. Poate că nu am știut să-i arăt destul dragostea mea. Poate că s-a rușinat cu mine pentru că nu am avut niciodată bani de haine scumpe sau vacanțe ca alte mame din bloc. Sau poate că a fost din cauza certurilor cu tatăl ei, Viorel, care a plecat când Monika avea doar 12 ani și nu s-a mai uitat înapoi.

Într-o seară, după ce am plâns singură în pat, am sunat-o pe sora mea, Lidia. Ea mereu știa să mă liniștească.

— Nu e vina ta, Sorina. Copiii ăștia nu știu cât doare. Vorbesc fără să gândească. Las-o să-i treacă, mi-a spus ea.

Dar nu era așa simplu. Monika nu era genul care să spună lucruri la nervi și apoi să le uite. Era încăpățânată ca mine. Și totuși, nu puteam accepta că fiica mea mă exclude din cea mai importantă zi a vieții ei.

Am încercat să vorbesc cu ea din nou peste câteva zile.

— Monika, te rog… Spune-mi ce-am făcut. De ce nu vrei să vin?

A ridicat privirea spre mine și pentru o clipă am văzut în ochii ei o durere pe care nu o recunoșteam.

— Nu pot să-ți spun acum, mamă. Nu pot…

Apoi a plecat trântind ușa, lăsându-mă singură cu întrebările mele.

Zilele au trecut greu. La serviciu abia mă puteam concentra. Colegele mă întrebau de ce sunt abătută, dar nu puteam să le spun adevărul. Mi-era rușine. Cum să recunosc că propria mea fată nu mă vrea la nuntă?

Într-o duminică după-amiază, când credeam că nu mai pot suporta tăcerea dintre noi, am găsit curajul să merg la ea acasă. M-a primit rece, dar m-a lăsat să intru.

— Monika, te rog… Nu pot trăi așa. Spune-mi ce s-a întâmplat!

A oftat adânc și s-a așezat pe canapea, cu mâinile strânse în poală.

— Mamă… Nu e vorba de rușine sau de bani sau de certurile voastre cu tata. E ceva ce ai făcut când eram mică și care m-a urmărit toată viața.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce anume? am șoptit.

— Ți-aduci aminte când aveam 10 ani și ai venit beată acasă? Când m-ai lăsat singură toată noaptea și eu am stat plângând în pat? Și dimineața nici măcar nu ți-ai cerut scuze…

M-am uitat la ea șocată. Am vrut să protestez, să spun că nu-mi aduc aminte sau că exagerează. Dar adevărul era că perioada aceea fusese un coșmar pentru amândouă. După ce Viorel m-a părăsit pentru alta, am început să beau ca să uit. Nu mult timp, dar destul cât să las urme adânci în sufletul copilului meu.

— Monika… Îmi pare rău… N-am știut cât te-a durut…

— N-ai știut pentru că n-ai vrut să știi! Mereu ai găsit scuze: „E greu fără Viorel”, „Nu avem bani”, „Toată lumea trece prin greutăți”. Dar eu eram copilul tău! Eu aveam nevoie de tine!

Lacrimile îi curgeau pe obraji și nu mai puteam face nimic decât să plâng și eu.

— Te rog… Dă-mi o șansă să repar…

— Nu pot, mamă. Nu încă. Poate într-o zi… Dar acum nu pot.

Am plecat de la ea cu sufletul sfâșiat. Am mers pe jos până acasă, fără umbrelă, deși ploua cu găleata. Fiecare pas era o pedeapsă pentru tot ce făcusem sau nu făcusem bine ca mamă.

În zilele care au urmat, am început să scriu scrisori către Monika. Nu i le-am trimis niciodată – erau prea multe regrete și prea multă vinovăție în ele. Dar scrisul m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri și să-mi dau seama cât de mult rău poate face un adult rănit unui copil nevinovat.

Nunta a venit și a trecut fără mine. Am stat acasă și m-am uitat la poze pe Facebook – Monika era superbă în rochie albă, zâmbind lângă soțul ei, Rareș. Am plâns iar și iar, dar nu mai era plânsul acela amar de auto-compătimire; era plânsul unei mame care începe, în sfârșit, să înțeleagă cât rău poate face tăcerea și lipsa de asumare.

Au trecut luni până când Monika mi-a dat un mesaj: „Mamă, putem vorbi?”

Poate că nu voi fi niciodată iertată pe deplin. Poate că rana asta va rămâne mereu între noi ca o cicatrice veche care doare la schimbarea vremii. Dar acum știu: adevărul doare mai tare decât orice rușine sau ceartă.

Mă întreb: câți dintre noi avem curajul să ne privim copiii în ochi și să ne asumăm greșelile? Câți părinți își dau seama prea târziu cât rău poate face o noapte pierdută sau un cuvânt nespus?