Nu sunt servitoarea voastră: Povestea Anei din București

— Ana, ai terminat de călcat cămășile lui Radu? Mâine are ședință importantă, să nu uite să le ia!
Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna din bucătărie cu o autoritate pe care nu am reușit niciodată s-o contest. Mă uitam la mâinile mele roșii de la aburul fierului de călcat și simțeam cum mă apasă o greutate în piept. Era a treia oară săptămâna asta când îmi amintea de cămășile lui Radu, ca și cum ar fi fost singura mea responsabilitate pe lume.

— Da, le-am terminat, răspund cu voce stinsă.

— Să nu uiți să faci și cumpărăturile pentru sarmale! Știi că vin frații lui Radu la masă duminică.

Mă uit la ceas. E aproape ora 22:00. Fetița noastră, Ilinca, doarme deja. Radu e la birou, ca de obicei. Îmi spun că poate exagerez, că poate așa e normal într-o familie mare, dar ceva în mine urlă: „Nu mai pot!”

Mă așez pe marginea patului și privesc în gol. Îmi amintesc de Ana de acum zece ani, cu ochii plini de vise, proaspăt absolventă de Litere, visând să devină profesoară sau să scrie o carte. Îmi amintesc cum Radu m-a cucerit cu promisiuni de libertate și sprijin. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Ne-am mutat în casa părinților lui „ca să strângem bani”, iar eu am devenit încet-încet umbra femeii care eram.

În fiecare zi, aceleași sarcini: gătit pentru toți, curățenie, cumpărături, ajutor la teme cu copiii verișorilor care veneau în vizită. Orice încercare de a-mi găsi un job era întâmpinată cu replici tăioase:

— Cine are grijă de casă dacă tu pleci? Ce va zice lumea dacă Ilinca stă cu bonă?

Radu nu mă apăra niciodată. Uneori îmi spunea doar:

— Lasă, Ana, mama știe ce e mai bine pentru noi. O să vină și timpul tău.

Dar timpul meu nu venea niciodată.

Într-o seară, după ce am strâns masa și am spălat vasele pentru a nu știu câta oară, m-am prăbușit plângând în baie. Ilinca a bătut la ușă:

— Mami, de ce plângi?

Mi-am șters lacrimile și am mințit-o:

— Nu plâng, iubita mea. Doar mi-a intrat ceva în ochi.

Dar adevărul era că mă simțeam invizibilă. O piesă dintr-un mecanism care funcționa doar dacă eu trudeam fără oprire.

Într-o zi, am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Simona:

„Ana, la liceul unde lucrez s-a eliberat un post de suplinitor la română. Nu vrei să vii la interviu?”

Inima mi-a tresărit. Am vrut să-i spun lui Radu, dar când am deschis subiectul la cină, soacra mea a intervenit imediat:

— Să nu-ți bagi prostii în cap! Cine are grijă de Ilinca? Și cine gătește pentru noi?

Radu a ridicat din umeri:

— Mama are dreptate. Poate la anul…

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit din cameră fără să spun nimic și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi dimineață, m-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Chipul meu obosit, ochii umflați de plâns… Unde dispăruse Ana care visa? Atunci am luat o decizie: nu mai pot trăi așa.

Am sunat-o pe Simona:

— Vin la interviu. Orice ar fi.

În ziua interviului am spus acasă că merg cu Ilinca la doctor. Am simțit o vinovăție uriașă, dar și o eliberare ciudată. La liceu m-am simțit din nou vie: mirosul de cretă, zarva elevilor pe holuri… Am trecut interviul cu brio.

Când am ajuns acasă cu vestea, Radu a făcut o criză:

— Cum ai putut să faci asta fără să ne consulți? Mama e supărată! Ai stricat liniștea casei!

Soacra mea a început să plângă teatral:

— După tot ce am făcut pentru tine! Așa ne răsplătești?

Ilinca s-a uitat speriată la mine. Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea reproșurilor lor.

— Nu mai pot! am izbucnit printre lacrimi. Nu sunt servitoarea voastră! Sunt om! Am dreptul la viața mea!

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu a plecat trântind ușa. Soacra mea nu mi-a mai vorbit zile întregi.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet, am început să lucrez ca profesoară suplinitoare. Nu a fost ușor: certuri acasă, priviri reci la masă, reproșuri zilnice. Dar pentru prima dată după ani întregi, mă simt vie. Ilinca e mândră de mine și mă întreabă mereu despre elevii mei.

Radu încă speră că „o să-mi treacă”. Dar eu știu că nu mai pot da înapoi.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în umbra unei familii care nu le vede? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Nu mai pot”? Voi ce ați face în locul meu?