Nu poți schimba un om mare: Povestea despărțirii mele de Mihai

— Ioana, încă dormi? E timpul să-i faci lui Mihai micul dejun! Vocea mamei lui Mihai răsuna din bucătărie, tăioasă, ca o alarmă pe care nu o poți opri niciodată. M-am ridicat din pat cu ochii umflați de nesomn și am privit spre ceas: era abia șapte dimineața, într-o sâmbătă. Îmi venea să urlu, dar am ales să tac. Am coborât scările încet, încercând să nu mă gândesc la faptul că viața mea ajunsese să se învârtă în jurul unui bărbat care nici măcar nu se trezea fără să-i pun cafeaua pe masă.

Mihai era încă în pat, răsucit pe o parte, cu telefonul în mână. M-am apropiat de el și i-am șoptit:
— Mihai, te rog, trezește-te. Mama ta vrea să-ți fac micul dejun.
El a mormăit ceva neinteligibil și s-a întors pe cealaltă parte. Am simțit un nod în gât. Nu era prima dată când mă simțeam invizibilă în propria mea viață.

Ne-am cunoscut la ziua de naștere a Anei, o prietenă comună. Îmi amintesc perfect cum Mihai a venit direct la mine, cu zâmbetul lui larg și glumele care făceau toată lumea să râdă. M-a cucerit din prima cu farmecul lui, cu felul în care părea că vede doar pe mine într-o cameră plină de oameni. După petrecere, mi-a cerut numărul de telefon și am simțit fluturi în stomac când am văzut că mă sună chiar a doua zi.

Primele luni au fost ca un vis. Ieșeam des, râdeam mult, vorbeam despre orice. Îmi spunea că sunt femeia vieții lui și că nu a mai simțit niciodată așa ceva pentru nimeni. Eu îl credeam. Poate chiar aveam nevoie să cred.

Dar încet-încet, lucrurile au început să se schimbe. Mihai s-a mutat la mine după ce și-a pierdut locul de muncă, iar eu am acceptat fără să clipesc. Îl iubeam și voiam să-l ajut. Dar după câteva luni, am început să simt că nu mai suntem doi adulți într-o relație, ci eu eram mama lui și el copilul meu răsfățat.

— Ioana, unde sunt șosetele mele? — striga el din dormitor.
— În sertarul tău, Mihai, acolo unde le pui mereu.
— Nu le găsesc! Poți să vii să-mi arăți?

La început mi se părea amuzant, dar apoi a devenit obositor. În fiecare dimineață îi pregăteam micul dejun, îi căutam hainele, îi făceam cumpărăturile. El stătea pe canapea și se uita la televizor sau juca pe telefon. Când îi spuneam că mi-e greu sau că am nevoie de ajutor, îmi răspundea:
— Lasă, dragă, că tu te pricepi mai bine la astea.

Mama lui venea des pe la noi și mereu găsea ceva de comentat:
— Ioana, ai pus prea mult zahăr în cafeaua lui Mihai. Știi că nu-i place așa!
— Ioana, ai uitat să calci cămașa preferată a lui Mihai.

Simțeam cum mă sufoc între doi oameni care nu vedeau în mine decât o servitoare. Prietenele mele îmi spuneau să plec, dar eu tot speram că Mihai se va schimba. Că va vedea cât mă doare și va face ceva.

Într-o seară, după ce am avut o ceartă urâtă pentru că uitasem să cumpăr berea lui preferată, am izbucnit:
— Mihai, tu chiar nu vezi cât mă chinui? Nu vezi că nu mai pot?
El s-a uitat la mine plictisit:
— Dacă nu-ți convine, poți pleca oricând. Nu te ține nimeni cu forța.

Atunci am simțit cum ceva s-a rupt definitiv în mine. Am plâns toată noaptea și dimineața următoare mi-am făcut bagajele. Mama lui Mihai a intrat în cameră când împachetam hainele.
— Ce faci? Unde pleci?
— Plec acasă la mine. Nu mai pot trăi așa.
Ea a ridicat din umeri:
— Fiecare face cum crede. Dar să știi că bărbații nu se schimbă niciodată.

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am mers pe jos până la gară, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Nu știam dacă fac bine sau rău, dar știam că nu mai pot trăi pentru altcineva. Când am ajuns acasă la mama mea, ea m-a privit lung și m-a întrebat:
— Ești sigură că asta vrei?
Am dat din cap și am izbucnit iar în plâns.

Au trecut câteva luni de atunci. Mihai m-a sunat de câteva ori, dar nu i-am răspuns. Prietenele mele spun că am făcut bine, dar uneori mă întreb dacă nu cumva am renunțat prea ușor. Poate dacă aș fi avut mai multă răbdare… Poate dacă el ar fi vrut măcar puțin să se schimbe…

Dar apoi îmi amintesc cum era să mă trezesc în fiecare zi pentru altcineva și nu pentru mine.

Oare chiar putem schimba pe cineva sau doar ne mințim singuri? Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o poveste ca a mea?