Nu-mi mai calcă soacra pragul: Povestea granițelor pe care a trebuit să le trasez

— Nu mai pot, Sorine! Nu mai pot să o văd cum îmi răscolește dulapurile, cum îmi critică fiecare alegere, cum îmi spune că nu sunt o mamă bună! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce soțul meu stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ.

Era deja a treia oară în luna aceea când mama lui Sorin, doamna Viorica, venise „în vizită”. De fiecare dată, vizita se transforma într-un control general: verifica dacă am făcut curat sub pat, dacă am pus destulă sare în ciorbă, dacă fetița noastră, Ilinca, are șosete curate. Îmi simțeam casa ca pe un câmp minat, iar eu eram mereu la un pas de explozie.

— E mama, Livia… Știi cum e ea. Vrea doar să ne ajute, a murmurat Sorin, evitând să mă privească.

— Nu! Nu vrea să ne ajute! Vrea să controleze totul! Să-mi spună cum să trăiesc, cum să gătesc, cum să-mi cresc copilul! Am nevoie de spațiu, Sorine! Am nevoie să simt că e casa mea!

Am izbucnit în plâns. M-am simțit mică și neputincioasă. Îmi era rușine că nu pot fi „noră perfectă”, dar și furioasă că nimeni nu vede cât de mult mă doare. În acea seară, am adormit cu ochii umflați și cu sufletul greu.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Viorica în bucătărie. Venise pe furiș cu cheia de rezervă pe care i-o dăduse Sorin „ca să fie în siguranță”. Am găsit-o răscolind frigiderul.

— Livia, iar ai cumpărat iaurt cu fructe? Știi că nu e sănătos pentru copil! Și ce-i cu dezordinea asta? Dacă ar vedea mama mea așa ceva… a început ea, cu vocea ei tăioasă.

— Doamnă Viorica, vă rog să nu mai intrați fără să anunțați. Și vă rog să nu mai comentați la fiecare lucru pe care îl fac. E casa mea și vreau să mă simt bine aici.

A tăcut pentru o clipă, apoi a început să plângă teatral:

— Asta-i recunoștința? Eu vreau doar binele vostru! Dacă nu vă convine, nu mai vin!

— Poate chiar asta ar fi cel mai bine… am spus încet, dar hotărât.

Seara, Sorin a venit acasă cu fața roșie de nervi.

— Ce i-ai făcut mamei? A plâns toată ziua la telefon! Zice că ai dat-o afară ca pe un câine!

— I-am spus doar adevărul. Că avem nevoie de intimitate. Că nu vreau să-mi mai controleze viața.

A urmat o ceartă lungă. Sorin era prins între mine și mama lui. Îl vedeam cum se frânge sub presiunea asta, dar nu mai puteam ceda. Îmi pierdusem răbdarea și respectul față de mine însămi.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune neîncetat. Sora lui Sorin, Camelia, m-a sunat să-mi spună că sunt egoistă și că „familia e sfântă”. Cumnatul meu mi-a trimis un mesaj pasiv-agresiv: „Sper că știi ce faci”. Până și vecina de la doi mi-a spus într-o zi la lift:

— Am auzit că nu vă mai vizitează soacra… Săraca femeie!

M-am simțit izolată. Parcă eram singura care vedea cât de toxic era totul. Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am stat singură în bucătărie și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit. Dacă nu cumva chiar eram o noră rea.

Dar apoi mi-am amintit toate momentele în care m-am simțit umilită: când mi-a aruncat ciorba la gunoi pentru că „nu era ca la ea acasă”, când mi-a spus că Ilinca e prea slabă pentru vârsta ei, când mi-a criticat hainele sau când i-a spus lui Sorin că „sigur îl înșel” pentru că ies la cafea cu prietenele mele.

Într-o duminică dimineață, Sorin a venit la mine cu ochii obosiți:

— Mama vrea să vină azi la masă. Poți să fii mai… drăguță?

— Nu. Nu vreau să vină. Nu azi. Nu până nu înțelege că trebuie să respecte regulile casei noastre.

Sorin a tăcut. A ieșit din casă trântind ușa. Am rămas singură cu Ilinca și cu gândurile mele. M-am jucat cu ea pe covor și am simțit pentru prima dată liniște în casă.

Au trecut câteva săptămâni fără vizite și fără telefoane insistente. Sorin era distant, dar parcă și el respira mai ușor. Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, s-a așezat lângă mine pe canapea:

— Poate ai dreptate… Poate chiar avem nevoie de spațiul nostru. Dar mi-e greu… E mama…

L-am luat de mână:

— Știu că e greu. Dar trebuie să fim o familie și pentru noi, nu doar pentru alții.

Am început încet-încet să reconstruim relația noastră. Viorica n-a mai venit neanunțată. A sunat doar de câteva ori și a vorbit scurt cu Ilinca la telefon. Camelia n-a mai dat niciun semn.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus ceva ce nu se mai poate repara. Dar apoi mă uit la Ilinca jucându-se liniștită și știu că am ales corect.

Oare câte femei trăiesc cu frica de a-și apăra granițele? Oare cât de mult trebuie să suferim până când spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?