„Nu mai pot să te susțin: Descurcă-te singur!”

— Vlad, te rog, măcar azi du-te tu la magazin. Eu nu mai pot, am avut o zi groaznică la serviciu.

Vocea mea tremura, dar încercam să par calmă. Vlad nici măcar nu s-a uitat la mine. Era cu ochii în telefon, ca de obicei.

— Nu pot, sunt obosit. Oricum tu știi ce trebuie să iei, răspunse el fără să ridice privirea.

În clipa aceea am simțit cum ceva în mine se rupe. Ani de zile am făcut cumpărături, am gătit, am spălat, am avut grijă de copii și de el. M-am trezit mereu prima și m-am culcat ultima. Și totul părea firesc pentru toată lumea. Dar în seara aceea, după o zi infernală la birou, cu șeful țipând la mine și deadline-uri imposibile, nu mai puteam. Pur și simplu nu mai puteam.

— Vlad, nu mai vreau să fac asta singură. Nu mai pot să te susțin. De azi înainte, fiecare își face cumpărăturile și gătește pentru el. Eu nu mai pot.

A ridicat privirea brusc, ca și cum l-aș fi lovit.

— Ce-ai pățit? Ai luat-o razna? Cum adică să nu mai gătești? Ce vrei să mănânc?

— Ce vrei tu. Poate să-ți faci un ou, poate să comanzi ceva. Nu mă mai interesează.

A izbucnit:

— Tu nu vezi că exagerezi? Toate femeile fac asta! Mama ta făcea pentru toți!

— Și mama a plâns nopți întregi pe ascuns! Am văzut-o! Dar tu n-ai văzut nimic, că erai copil și totul ți se cuvenea!

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Copiii erau la bunici în weekendul acela și pentru prima dată în mulți ani eram doar noi doi acasă. Și totuși, eram atât de departe unul de altul.

Vlad s-a ridicat nervos și a trântit ușa bucătăriei. Am rămas singură, cu inima bătând nebunește. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Nu pentru că nu voia să mă ajute, ci pentru că mi-am dat seama cât de singură sunt în propria mea viață.

A doua zi dimineață, Vlad a venit în bucătărie și a început să caute ceva prin dulapuri.

— Unde e cafeaua?

— Nu știu, Vlad. Caută singur.

M-a privit ca și cum aș fi fost o străină. Apoi a ieșit fără să spună nimic. În ziua aceea nu mi-a dat niciun mesaj. Seara a venit târziu și a mâncat o conservă de fasole direct din cutie.

Au trecut zilele și atmosfera din casă era tot mai apăsătoare. Copiii au simțit imediat tensiunea când s-au întors acasă.

— Mami, de ce e tata supărat?

— Nu e supărat pe voi, dragii mei. Doar că uneori oamenii mari trebuie să învețe să se ajute unii pe alții.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, Vlad a venit la mine în dormitor.

— Tu chiar vrei să distrugi familia asta pentru niște prostii?

— Nu e vorba de prostii! E vorba că nu mai pot să fiu singura care duce tot greul! Tu nu vezi cât muncesc? Cât mă zbat?

— Eu aduc bani în casă!

— Și eu aduc! Dar eu fac și restul! Tu vii acasă și te așezi pe canapea! Eu alerg între job, copii, casă! Nu mai pot!

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

— Și ce vrei să fac?

— Să fii partenerul meu! Să fim o echipă! Să mă ajuți!

A oftat adânc și a ieșit din cameră fără un cuvânt.

În următoarele săptămâni am început să fac doar pentru mine. Îmi găteam ceva simplu, îmi făceam cumpărăturile separat. Vlad încerca uneori să mă provoace:

— Ce gătim azi?

— Eu mi-am făcut deja ceva. Tu?

La început s-a enervat, apoi a început să-și facă singur omletă sau paste. Copiii au observat schimbarea și au început să mă întrebe dacă e totul în regulă.

Într-o duminică dimineață, fiica mea cea mică, Ilinca, a venit la mine cu ochii mari:

— Mami, tu nu-l mai iubești pe tati?

Am simțit un nod în gât.

— Ba da, puiule… Dar uneori oamenii trebuie să învețe să se respecte ca să poată trăi împreună.

Vlad a auzit discuția și a intrat în cameră. Pentru prima dată l-am văzut vulnerabil.

— Poate că n-am știut niciodată ce înseamnă să fii partener adevărat… Poate că am crezut că totul mi se cuvine…

Am tăcut amândoi mult timp. Apoi el a spus încet:

— Vreau să încerc… Dar nu știu dacă pot…

— Nici eu nu știu dacă mai pot… Dar vreau să încercăm pentru noi, nu doar pentru copii.

Au trecut luni de zile până când lucrurile au început să se schimbe cu adevărat. Vlad a început să facă mici gesturi: ducea gunoiul fără să-i spun, mergea la cumpărături uneori, gătea împreună cu copiii duminica. Nu era perfect, dar era un început.

Am realizat că problema noastră nu era doar despre cine face cumpărăturile sau cine gătește. Era despre respect, despre echilibru și despre cât de ușor poți pierde din vedere omul de lângă tine când te lași prins în rutina zilnică.

Acum mă uit la Vlad și mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câți bărbați cred că li se cuvine totul doar pentru că „așa s-a făcut mereu”? Și câți dintre noi avem curajul să spunem „Nu mai pot!” înainte să fie prea târziu?