„Mi-a spus că iubește pe altcineva. Dar eu nu m-am lăsat învinsă” – Povestea mea la 49 de ani

— Irina, trebuie să vorbim. Vocea lui Mihai era rece, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea serii. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în jurul unei cești de ceai care se răcise de mult. Fata noastră, Ana, era în camera ei, ascultând muzică la căști.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, deși simțeam deja un nod în stomac. Mihai nu era omul discuțiilor dramatice. De obicei, tăcea și se retrăgea în biroul lui, cu laptopul și stivele de hârtii.

A tras aer adânc în piept și a spus:

— Am cunoscut pe altcineva. Nu mai pot continua așa. Vreau să plec.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Am 49 de ani, o viață întreagă construită lângă el, o casă, o fată adolescentă care încă are nevoie de amândoi. Nu am țipat, nu am plâns. Am rămas acolo, cu privirea pierdută în aburii ceaiului rece.

Nu știu dacă m-am născut neîncrezătoare sau dacă m-au făcut părinții mei așa. Mama a fost mereu stâlpul casei, autoritară și rece, iar tata… tata era mai mult absent. Am crescut singură, printre jucării scumpe și reguli stricte. Poate de aceea am căutat mereu siguranța în ceilalți și am ajuns să mă agăț de Mihai ca de o ancoră.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, ascultând ticăitul ceasului și încercând să-mi adun gândurile. Dimineața, Ana a venit la mine:

— Mamă, ce s-a întâmplat? Tata e ciudat de câteva zile.

Nu am putut să-i spun adevărul atunci. Am mințit-o că tata are probleme la serviciu. Dar adevărul a ieșit la iveală rapid. Mihai a început să lipsească nopți întregi, să răspundă la telefon pe furiș, să fie tot mai absent.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, l-am confruntat:

— Ești sigur că vrei să pleci? Să ne lași pe mine și pe Ana?

A dat din umeri:

— Nu mai simt nimic pentru tine. Sunt obosit. Vreau altceva.

Atunci am simțit furia crescând în mine. Nu pentru că mă părăsea, ci pentru că era atât de rece, atât de indiferent față de tot ce construisem împreună. Am vrut să urlu la el, dar m-am abținut. M-am gândit la Ana și la cum ar fi să rămână fără tată.

Am decis să nu mă las doborâtă. Am început să caut soluții. Am vorbit cu o avocată – o prietenă veche din facultate, Camelia – care mi-a spus clar:

— Irina, ai drepturi. Nu trebuie să accepți orice condiții doar pentru că el vrea să plece.

Am început să mă gândesc la mine. Cine sunt eu fără Mihai? Ce vreau de la viață? Mi-am dat seama că nu mai știu. Ani de zile m-am pus pe ultimul loc: întâi copilul, apoi soțul, apoi casa… Eu eram mereu ultima.

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând:

— Toți colegii au aflat că tata are pe altcineva! M-au întrebat dacă divorțați! De ce nu mi-ai spus?

Am luat-o în brațe și i-am spus adevărul:

— Ana, tata a făcut o alegere grea. Dar noi două ne avem una pe alta și vom trece peste asta împreună.

A fost cel mai greu moment din viața mea. Să-mi văd copilul suferind pentru greșelile noastre de adulți…

Mihai a plecat într-o zi de vineri. Și-a făcut bagajele în tăcere și a ieșit pe ușă fără să privească înapoi. Casa a rămas goală și rece. Zilele următoare au fost un haos: telefoane de la rude curioase, vecini care șușoteau pe la colțuri, mama care m-a sunat să-mi spună:

— Ți-am zis eu că Mihai nu e bărbat serios! Trebuia să fii mai atentă!

Am simțit cum mă sufoc sub presiunea tuturor: părinți, prieteni, societate. Toți aveau păreri despre ce ar trebui să fac.

Dar într-o dimineață m-am privit în oglindă și am văzut o femeie obosită, dar hotărâtă să nu se lase învinsă. Am început să ies din casă mai des: la plimbare prin parc cu Ana, la cafea cu Camelia, la cursuri online de pictură – ceva ce mi-am dorit mereu să încerc.

Au trecut luni până când am reușit să dorm din nou liniștită. Încet-încet am început să mă redescopăr: Irina cea care râde la filme proaste cu fiica ei, Irina care pictează flori pe pânză și uită de timp, Irina care nu mai tremură când sună telefonul.

Mihai a încercat să revină după câteva luni:

— Poate am greșit… Poate putem încerca din nou?

L-am privit calm:

— Nu mai e nimic de reparat între noi. Acum știu cine sunt și ce merit.

Ana m-a privit cu ochii mari:

— Mamă, ești cea mai puternică femeie pe care o cunosc!

Acum nu regret nimic. Am pierdut un soț care nu mă mai iubea, dar m-am câștigat pe mine însămi și am devenit un exemplu pentru fiica mea.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în umbra fricii și a rușinii? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să păstrăm aparențele? Poate e timpul să vorbim deschis despre asta…