„Mama Se Supără Când Nu Pot Petrece Tot Timpul cu Ea: Am Doi Copii și Sunt Mereu Ocupată”

Sunt Claudia, o femeie de douăzeci și nouă de ani care locuiește în suburbia Bucureștiului. Sunt căsătorită cu Andrei de cinci ani și avem doi copii frumoși, Ana și Mihai. Viața este agitată, ca să spun așa. Între gestionarea gospodăriei, îngrijirea copiilor și încercarea de a menține o viață socială, abia am un moment să respir.

Mama mea, Maria, a fost întotdeauna o parte semnificativă a vieții mele. Crescând, ea a fost stânca mea, confidenta mea și cea mai bună prietenă. Dar pe măsură ce am crescut și mi-am întemeiat propria familie, relația noastră a devenit tensionată. Maria nu pare să înțeleagă că nu mai pot petrece tot timpul cu ea. Mă sună de mai multe ori pe zi, adesea plângând și plângându-se că nu o vizitez suficient.

„Claudia, nu mai ai timp pentru mine,” suspină ea la telefon. „Mă simt atât de singură.”

Încerc să-i explic că responsabilitățile mele au crescut exponențial de când am copii. Ana are trei ani și nu este încă la grădiniță pentru că de fiecare dată când încerc să o duc acolo, se agață de mine, plângând în hohote. Mihai are doar un an și necesită atenție constantă. Andrei lucrează ore lungi, așa că majoritatea îngrijirii copiilor cade pe umerii mei.

„Mamă, te iubesc, dar am multe pe cap acum,” îi spun, încercând să-mi păstrez vocea calmă. „Nu pot fi acolo tot timpul.”

Dar cuvintele mele par să cadă în urechi surde. Maria ia incapacitatea mea de a petrece timp cu ea ca pe o ofensă personală. Mă acuză că am abandonat-o, că nu îmi pasă de sentimentele ei. Este epuizant emoțional și adesea mă simt prinsă între datoriile mele de mamă și dorința de a fi o fiică bună.

Într-o zi deosebit de grea, după o noapte nedormită cu Mihai și o dimineață petrecută încercând să calmeze crizele de furie ale Anei, primesc un alt apel plin de lacrimi de la mama mea.

„Claudia, am nevoie să vii. Nu pot face asta singură,” imploră ea.

„Mamă, nu pot. Copiii au nevoie de mine aici,” răspund, simțind acea familiară senzație de vinovăție.

„Bine, văd cum stau lucrurile. Nu îți mai pasă de mine,” răspunde ea înainte de a închide telefonul.

Vinovăția mă roade, dar știu că nu pot fi în două locuri în același timp. Încerc să compensez vizitând-o în weekenduri, dar nu este niciodată suficient. Tensiunea dintre noi crește și încep să mă tem de apelurile ei.

Andrei observă stresul pe care îl resimt. „Claudia, trebuie să stabilești limite cu mama ta,” mă sfătuiește el. „Nu poți continua să te întinzi atât de mult.”

Știu că are dreptate, dar este mai ușor de spus decât de făcut. Exploziile emoționale ale Mariei fac dificilă impunerea oricăror limite. Mă simt prinsă într-un ciclu de vinovăție și obligație.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, mă așez cu Andrei pentru a discuta situația. „Nu știu ce să fac,” mărturisesc. „Simt că eșuez atât ca mamă, cât și ca fiică.”

„Faci tot ce poți,” mă reasigură Andrei. „Dar trebuie să ai grijă și de tine.”

În ciuda sprijinului său, situația nu se îmbunătățește. Cererile Mariei continuă, iar nivelul meu de stres crește. Încep să mă simt resentimentară, nu doar față de mama mea, ci față de întreaga situație. Îmi lipsesc zilele când relația noastră era ușoară, când puteam fi acolo pentru ea fără a-mi sacrifica propria bunăstare.

Pe măsură ce lunile trec, tensiunea își pune amprenta. Sănătatea mea începe să sufere și mă simt constant epuizată. Bucuria pe care o găseam odată în maternitate începe să se estompeze, înlocuită de un sentiment copleșitor de responsabilitate.

În cele din urmă, nu există o rezolvare fericită. Relația mea cu Maria rămâne tensionată și continui să mă lupt cu cerințele vieții mele. Îmi iubesc mama, dar nu pot fi tot ce are ea nevoie. Și oricât de mult mă doare, trebuie să accept că unele lucruri poate nu se vor schimba niciodată.