Mama a ales un alt bărbat în locul familiei noastre

— Nu pot să cred, mamă! Cum poți să faci asta? Am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina palidă a becului vechi. Pe masă, ceaiul se răcise, iar copiii mei, Ilinca și Radu, se uitau speriați la mine și la mama lor, Viorica. Ea stătea dreaptă, cu mâinile împreunate în poală, privindu-mă cu o răbdare care mă enerva și mai tare.

— E viața mea, Livia. Și am dreptul să fiu fericită, mi-a răspuns ea calm, de parcă nu tocmai îmi spusese că urma să se mute cu Dorel, bărbatul pe care îl cunoscuse la dansurile de pensionari din parc.

Am simțit cum mă sufoc. Tata murise acum șapte ani. De atunci, mama fusese stâlpul nostru. Ne crescuse singură, mă ajutase cu copiii când soțul meu, Sorin, plecase la muncă în Germania. Fără ea, nu știu cum m-aș fi descurcat. Și acum… acum ne abandona pentru un străin?

— Dar copiii? Nu vrei să-i mai vezi? Nu vrei să fii bunică pentru Ilinca și Radu? am întrebat-o, aproape plângând.

— O să-i văd când pot. Dar nu pot să-mi sacrific restul vieții doar pentru voi. Am făcut destule sacrificii.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de octombrie mi-a tăiat respirația. Am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și am simțit o furie oarbă. Cum putea să fie atât de egoistă? Cum putea să uite tot ce am trecut împreună?

A doua zi, am primit un mesaj de la mama: „Livia, te rog să încerci să-l cunoști pe Dorel. E un om bun.” Am șters mesajul fără să răspund. Seara, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, bunica nu mai vine la noi?

— Nu știu, puiule… Poate că nu.

Am văzut lacrimi în ochii ei și mi s-a rupt sufletul. Radu s-a retras în camera lui și a trântit ușa. De atunci, atmosfera în casă s-a schimbat. Copiii erau triști, eu eram nervoasă și obosită. Sorin mă suna din Germania și încerca să mă liniștească:

— Livia, poate că are și ea dreptul la fericire…

— Dar noi? Noi nu mai contăm?

Într-o duminică, mama m-a invitat la masă la noul ei apartament. Am acceptat doar pentru copii. Dorel ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg și o glumă proastă despre fotbal. Mama părea fericită — mai fericită decât o văzusem de ani buni. Dar eu nu puteam să uit cât de singuri ne lăsase.

La masă, Dorel a încercat să vorbească cu Ilinca despre școală. Ea s-a uitat la el ca la un străin și a refuzat să-i răspundă. Radu nici măcar nu s-a așezat la masă.

— O să fie greu la început, dar o să ne obișnuim, a spus mama încercând să pară optimistă.

— Poate tu te obișnuiești, eu nu pot! am izbucnit.

Am plecat înainte de desert. Pe drum spre casă, Ilinca m-a întrebat:

— De ce nu putem fi ca înainte?

Nu am avut răspuns.

Săptămânile au trecut și mama a început să ne viziteze tot mai rar. Când venea, vorbea doar despre excursiile cu Dorel sau despre planurile lor de vacanță la Sovata. Eu mă simțeam tot mai singură. Prietenele mele îmi spuneau că ar trebui să accept situația:

— Livia, nu poți controla viața nimănui. Nici măcar pe a mamei tale.

Dar eu nu puteam renunța la resentimente. Într-o seară, după ce Ilinca a adormit plângând pentru că bunica nu venise la serbarea ei de la școală, am sunat-o pe mama:

— Știi cât de mult suferim? Știi cât de mult îi lipsești copiilor?

A tăcut o clipă.

— Știu… Dar trebuie să-mi trăiesc și eu viața cât încă mai pot.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

În Ajunul Crăciunului, am mers la biserică singuri. Mama era la munte cu Dorel. În timp ce colindele răsunau în biserica luminată slab de lumânări, m-am simțit mai singură ca niciodată. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram cea egoistă — dacă nu cumva îi ceream mamei imposibilul: să fie mereu acolo pentru noi și să uite de ea însăși.

Dar când am văzut ochii triști ai copiilor mei sub bradul împodobit doar cu noi trei în jurul lui, furia a revenit.

Acum au trecut doi ani de atunci. Mama vine rar pe la noi; relația noastră e rece și distantă. Copiii aproape că nu o mai recunosc. Eu încă mă lupt cu sentimentul de trădare și cu întrebarea dacă familia chiar mai înseamnă ceva în ziua de azi.

Uneori mă întreb: oare e drept să-i cer mamei mele să fie doar a mea? Sau ar trebui să accept că fiecare are dreptul la fericire — chiar dacă asta înseamnă să ne lase în urmă?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că sângele chiar e mai gros decât orice altceva?