„Mă iertați, dar nunta nu va mai avea loc” – Mărturisirea unei românce care și-a părăsit logodnicul în ultimul moment

„Nu pot să fac asta, mama. Nu pot!” Am simțit cum vocea mi se rupe în gât, iar ochii mamei s-au umplut de lacrimi. Era cu o zi înainte de nuntă, iar în sufrageria noastră din Pitești mirosea a sarmale și a trandafiri proaspăt aduși pentru decor. Tata stătea la masă, cu mâinile strânse pe genunchi, privind în gol. Fratele meu, Vlad, se plimba nervos prin cameră, încercând să nu mă privească.

„Ce vrei să spui, Irina? Toată lumea e invitată, totul e pregătit! Gabi te iubește, ai o viață întreagă înainte!” Mama încerca să mă convingă cu vocea ei blândă, dar eu știam că nu mai pot. Simțeam că mă sufoc.

Adevărul e că nu mai știam de mult cine sunt. Gabi era băiat bun, toți spuneau asta. Avea serviciu stabil la bancă, era respectuos cu părinții mei, nu ridica niciodată tonul. Dar în spatele ușilor închise, liniștea lui era apăsătoare. Nu mă asculta niciodată cu adevărat. Când îi spuneam că vreau să merg la master la București, râdea: „Ce-ți trebuie ție atâta carte? Stai liniștită aici, facem copii și ne vedem de viață.”

La început am crezut că glumește. Apoi am început să simt că mă sting încet. Prietenele mele – Ana și Roxana – îmi spuneau mereu: „Ești norocoasă! Uite câte fete ar da orice să aibă ce ai tu!” Dar eu nu mai simțeam nimic. Nici bucurie, nici speranță. Doar o oboseală care mă apăsa pe piept.

Cu două săptămâni înainte de nuntă, am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la bunica mea. Scria: „Să nu te pierzi niciodată pe tine însăți pentru nimeni.” Am plâns toată noaptea. Dimineața, Gabi a venit la mine cu un buchet de flori și mi-a spus: „Hai să nu mai dramatizăm. O să fii fericită, ai să vezi.”

În ziua aceea am știut că nu pot merge mai departe. Dar am tăcut. Am continuat să probez rochia de mireasă, să aleg meniul, să zâmbesc la poze pentru Facebook. Mama era atât de fericită! Tata părea mândru că fata lui se mărită „cum trebuie”.

În noaptea dinaintea nunții, am visat că alerg desculță printr-o pădure și nu găsesc drumul spre casă. M-am trezit plângând și am știut: trebuie să plec.

Așa am ajuns în dimineața aceea tensionată din sufragerie. „Nu pot să fac asta”, am repetat printre suspine. Vlad s-a apropiat de mine și mi-a spus încet: „Dacă nu vrei, nu trebuie. E viața ta.”

Mama a început să plângă: „Ce-o să zică lumea? Ce-o să facem cu atâția invitați?” Tata a ieșit din cameră fără un cuvânt. Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea dezamăgirii lor.

Am luat telefonul și i-am scris lui Gabi: „Îmi pare rău. Nu pot.” Mi-a răspuns după câteva minute: „Nu fi copilă! Toată lumea ne așteaptă.” Atunci am știut că nu mă va înțelege niciodată.

Am ieșit din casă cu o geantă mică și am mers la Ana. M-a primit fără întrebări, doar m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Ești curajoasă.” Eu nu mă simțeam deloc așa.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Telefonul suna întruna – rude, prieteni, colegi de serviciu ai părinților mei. Toți voiau explicații. Mama nu mi-a vorbit două săptămâni. Tata m-a privit ca pe o străină când l-am întâlnit pe stradă.

Gabi a venit la ușa Anei într-o seară. Era palid și furios: „De ce mi-ai făcut asta? Ce-o să spun eu lumii?” Am încercat să-i explic că nu e vorba despre el, ci despre mine – despre faptul că nu mă mai recunoșteam în viața pe care o trăiam lângă el. Dar n-a vrut să audă.

Au trecut luni până când am reușit să respir din nou fără teamă. Am plecat la București și m-am înscris la master. Am început să lucrez într-o librărie mică și am cunoscut oameni noi – oameni care nu mă judecau pentru alegerile mele.

Familia mea încă suferă după rușinea pe care cred ei că le-am adus-o. Mama îmi spune uneori: „Poate într-o zi o să înțelegi cât rău ne-ai făcut.” Dar eu știu că dacă aș fi mers mai departe cu nunta, mi-aș fi pierdut sufletul.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am fost egoistă sau poate că am fost doar sinceră cu mine însămi pentru prima dată în viață.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că „așa trebuie”? Câte dintre noi avem curajul să spunem stop înainte de a fi prea târziu?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?