M-au lăsat să mor – și apoi a venit acea scrisoare blestemată. Povestea lui Radu din Iași

— Nu mai are rost să ne mințim, mama, Radu nu o să-și mai revină. Mai bine ne ocupăm de acte, să nu rămânem cu mâna goală, am auzit-o pe sora mea, Irina, șoptind pe holul spitalului.

Eram întins pe patul alb, cu perfuzia atârnând ca o condamnare la moarte. Fiecare respirație mă durea, dar mai tare mă durea ce auzeam. Nu știu dacă era febra sau pur și simplu disperarea, dar simțeam cum inima mi se rupe în bucăți. Mama, cea care mă legăna când aveam coșmaruri, acum dădea din cap aprobator, fără să știe că îi aud fiecare cuvânt.

— Irina, nu vorbi așa… totuși e copilul meu, a încercat ea să protesteze slab.

— Copilul tău, dar dacă moare? Tata a lăsat totul pe numele lui. Dacă nu facem ceva acum, rămânem fără nimic! Trebuie să vorbim cu notarul.

Am închis ochii strâns. Nu voiam să văd nimic, nu voiam să aud nimic. Mă simțeam ca un obiect de inventar, nu ca un fiu sau frate. Boala – leucemie acută – mă secătuia de puteri, dar trădarea lor mă omora încet.

În zilele următoare, vizitele lor au devenit tot mai rare. Veneau doar să semneze hârtii sau să discute cu doctorii despre „prognostic”. Nu mă întrebau dacă mă doare, dacă mi-e frică sau dacă am nevoie de ceva. Doar priviri reci și vorbe tăioase.

Singura care venea zilnic era Maria, vecina mea din copilărie. O fată simplă, cu ochi mari și blânzi, care îmi aducea mereu câte o carte sau o portocală. Stătea lângă mine ore întregi, citindu-mi sau povestindu-mi despre lumea de afară.

— Radu, nu te lăsa! Tu ești mai puternic decât crezi. Și dacă ai nevoie de ceva… orice… eu sunt aici, îmi spunea ea într-o zi, strângându-mi mâna.

Nu știam ce să-i răspund. Îmi venea să plâng, dar lacrimile nu mai veneau. Tot ce simțeam era un gol imens.

Într-o dimineață ploioasă de noiembrie, asistenta mi-a adus o scrisoare. Nu avea expeditor. Hârtia mirosea a parfum vechi și era scrisă cu o caligrafie elegantă:

„Dragă Radu,

Poate că nu știi cine sunt, dar am aflat printr-o cunoștință comună despre situația ta. Știu că familia ta te-a abandonat și că te simți singur. Dar vreau să știi că nu ești singur pe lume. Există oameni care țin la tine pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce ai. Dacă ai nevoie de ajutor sau doar de o vorbă bună, scrie-mi la adresa de pe plic.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. Cine putea fi? De ce ar vrea cineva să mă ajute? Am decis să-i răspund. Am scris cu mâna tremurândă despre frica mea, despre durere și despre cât de mult m-a rănit familia mea.

Răspunsul a venit rapid:

„Radu,

Nu lăsa ura să-ți otrăvească sufletul. Uneori oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne rănesc cel mai tare. Dar viața nu se termină aici. Ai dreptul la fericire și la iubire. Curaj!”

În acele zile grele, Maria și scrisorile necunoscutei au fost singurele mele alinări. Încet-încet am început să prind curaj. Am acceptat tratamentul experimental propus de doctori, chiar dacă șansele erau mici.

Familia mea nu a venit nici măcar când am făcut febră mare și am fost la un pas de moarte. Doar Maria a stat lângă mine toată noaptea, ținându-mi fruntea și rugându-se în șoaptă.

După luni de chinuri și incertitudini, starea mea s-a stabilizat. Doctorii erau uimiți: „E un miracol”, spunea doamna doctor Popescu.

Când m-am întors acasă, Irina și mama mă priveau ca pe un străin incomod.

— Ce faci aici? Nu trebuia să fii încă în spital? a întrebat Irina cu răceală.

— Am fost externat… sunt mai bine acum.

— Bine pentru tine… Dar să știi că trebuie să discutăm despre acte. Tata a lăsat totul pe numele tău și nu e corect! Noi ce facem?

Mi-am dat seama atunci că nu mai aveam nicio familie adevărată în acea casă.

Într-o seară, Maria a venit la mine cu un zâmbet timid:

— Radu… am găsit cine ți-a trimis scrisorile. E doamna Stanciu, profesoara ta de română din liceu! A aflat de la mine printr-o cunoștință comună ce s-a întâmplat cu tine și a vrut să te încurajeze.

Am izbucnit în plâns pentru prima dată după luni întregi. Cineva care nu avea nimic de câștigat din suferința mea mi-a arătat mai multă dragoste decât propria familie.

Am decis atunci să vând casa părintească și să donez jumătate din bani unui centru pentru copii bolnavi de cancer. Restul i-am investit într-o mică librărie pe care am deschis-o împreună cu Maria.

Familia mea m-a renegat definitiv. Dar am câștigat ceva mult mai prețios: liniștea sufletească și oameni adevărați lângă mine.

Uneori mă întreb: cât valorează sângele dacă sufletul e gol? Oare câți dintre noi ar avea curajul să rupă lanțurile unei familii toxice pentru a-și găsi adevărata fericire?