M-a părăsit când fiul nostru avea trei ani, iar acum sunt monstrul din ochii lui

— Nu pot să cred că iar ai uitat să-mi lași bani pentru manuale! Ai idee cât de penibil m-am simțit azi la școală? vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, cu pereții scorojiți, unde aburii de la ciorba de cartofi se amestecau cu mirosul de dezamăgire.

Îmi tremură mâinile pe lingura de lemn. Încerc să-i explic, dar cuvintele mi se blochează în gât. „Vlad, am avut două schimburi ieri. Am ajuns acasă după miezul nopții. Am uitat, dar…“

— Mereu ai o scuză! Dacă tata era aici, nu trăiam așa!

Cuvintele lui mă lovesc ca o palmă. Mă uit la el — are șaptesprezece ani acum, e înalt și slab, cu ochii aceia albaștri ai lui Mihai. Mă doare să văd cât de mult îl urăște pe omul care l-a crescut.

Mihai a plecat când Vlad avea trei ani. Nu a spus nimic, doar că „nu mai poate“. A lăsat o scrisoare pe masa din sufragerie și a dispărut. Am plâns zile întregi, dar nu mi-am permis să cad. Aveam un copil de crescut. Am renunțat la facultatea de litere și m-am angajat la fabrica de confecții. Două schimburi, uneori și trei, ca să pot plăti chiria și grădinița.

Mama îmi spunea mereu: „Nu te mai sacrifica atâta pentru el, că nu o să-ți fie recunoscător.“ Dar cum să nu mă sacrific? Era tot ce aveam. Îi cumpăram haine second-hand, îi făceam tort din biscuiți și cacao la fiecare aniversare. Îl duceam în parc duminica, chiar dacă abia mă țineam pe picioare de oboseală.

Anii au trecut greu. Mihai a sunat de două ori în tot acest timp. O dată de Crăciun, când Vlad avea șapte ani — i-a promis că vine să-l vadă și nu a mai venit niciodată. A doua oară când Vlad a împlinit zece ani — i-a trimis un pachet cu o mașinuță chinezească și o scrisoare scurtă: „Să fii cuminte.“

Vlad a crescut cu resentimente. La început mă întreba mereu: „De ce nu vine tata?“ Îi spuneam că e plecat cu serviciul, că îl iubește. Dar pe măsură ce a crescut, a început să mă acuze pe mine: „Ce i-ai făcut? De ce nu vrea să stea cu noi?“

Am încercat să-i explic că nu e vina nimănui, că uneori oamenii se despart. Dar nu m-a crezut niciodată.

În liceu s-a schimbat radical. A început să lipsească de la ore, să se închidă în cameră cu orele, să vorbească urât cu mine. Odată l-am găsit plângând în baie. M-am apropiat să-l iau în brațe, dar m-a împins:

— Lasă-mă! Nu vreau să vorbesc cu tine!

Am ieșit plângând pe hol. M-am simțit neputincioasă.

Într-o zi, l-am găsit vorbind la telefon cu Mihai. Nu știu cum a făcut rost de numărul lui. L-am auzit spunând:

— Vreau să vin la tine! Nu mai suport aici!

După ce a închis, m-a privit cu ură:

— Tu m-ai ținut departe de el! Tu ești de vină pentru tot!

Am încercat să-i explic adevărul:

— Vlad, tatăl tău a ales să plece. Eu am făcut tot ce am putut ca să ai o viață normală.

— Normală? Săracă vrei să zici! Mereu obosită, mereu nervoasă! Dacă nu erai tu, poate eram fericit!

M-am prăbușit pe scaun. Am simțit că toată viața mea s-a redus la acest moment: fiul meu mă vede ca pe un monstru.

Au trecut luni de atunci. Vlad aproape că nu-mi mai vorbește. Își face bagajele des și amenință că pleacă la Mihai, dar nu pleacă niciodată cu adevărat. Poate pentru că știe că Mihai nu-l va primi cu brațele deschise — are altă familie acum, alți copii.

Uneori îl aud noaptea plângând în pernă. Mă doare sufletul și mă întreb dacă am greșit undeva. Poate am muncit prea mult și am uitat să-l ascult. Poate am fost prea dură când eram obosită și nervoasă.

Într-o seară, după ce am venit de la serviciu, l-am găsit stând pe balcon, privind spre blocurile gri.

— Vlad… știu că mă urăști acum. Dar vreau să știi că te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Nu mi-a răspuns. Doar a oftat adânc.

M-am retras în bucătărie și am început să plâng încet, ca să nu mă audă.

Acum, la cincizeci și cinci de ani, mă simt mai singură ca niciodată. Am sacrificat totul pentru el și totuși sunt monstrul din povestea lui. Oare câți părinți trăiesc aceeași dramă? Oare copiii noștri vor înțelege vreodată cât am dat pentru ei?