Limitele iubirii: Povestea unei mame și a fiului ei

— Radu, nu pot să cred că iar ai venit acasă la ora asta! Ce fel de fată te ține până la miezul nopții?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită pe alocuri, unde mi-am petrecut jumătate din viață gătind pentru el. Radu, cu ochii lui albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui său, mă privea obosit, dar hotărât.
— Mamă, am 23 de ani. Nu mai sunt copil. Și Andreea nu „mă ține” nicăieri. Am stat de vorbă, atât.
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când discutam despre Andreea. De când apăruse în viața lui, totul se schimbase. Era fata aceea din cartierul de la marginea orașului, cu părinți divorțați și un frate care avusese probleme cu poliția. Nu era ceea ce-mi imaginasem pentru fiul meu.
— Radu, tu nu vezi? Fata asta nu e pentru tine. Are alte obiceiuri, alt fel de a vedea viața. Ce o să spună lumea? Ce o să spună rudele noastre?
El a oftat și a dat să plece spre camera lui.
— Nu-mi pasă ce spune lumea, mamă. Eu o iubesc pe Andreea.
Am rămas singură în bucătărie, cu mâinile tremurânde pe faianța rece. M-am întrebat unde am greșit. L-am crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident stupid la fabrică. Am muncit pe brânci ca să-i ofer tot ce n-am avut eu: educație bună, haine curate, o casă liniștită. Și acum, când credeam că totul va fi bine, simțeam că-l pierd.

A doua zi dimineață, l-am găsit pe Radu în sufragerie, cu ochii roșii de nesomn.
— Mamă, trebuie să vorbim.
Mi-am ținut respirația.
— Andreea vrea să ne mutăm împreună. Am găsit un apartament mic, aproape de serviciu.
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.
— Cum adică? Să mă lași singură aici? După tot ce am făcut pentru tine?
Radu s-a ridicat și m-a privit cu o tristețe pe care n-o mai văzusem la el.
— Mamă, nu te las. Dar trebuie să-mi trăiesc viața. Nu pot să stau mereu sub aripa ta.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbesc cu el despre Andreea. Îi aduceam aminte de toate momentele grele prin care am trecut împreună, de sacrificiile mele. El asculta în tăcere, dar nu ceda.
Într-o seară, am decis să merg la Andreea acasă. Am vrut să văd cu ochii mei cine e fata care mi-a furat băiatul. M-a primit mama ei, doamna Lidia, o femeie obosită, cu mâinile crăpate de muncă.
— Doamnă Elena, știu că nu mă vedeți cu ochi buni. Dar Andreea e un copil bun. A avut greutăți, dar a muncit mult să ajungă unde e.
Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată am văzut altceva decât prejudecățile mele.
Andreea a apărut în pragul ușii, timidă.
— Doamnă Elena… Știu că vă e greu să mă acceptați. Dar îl iubesc pe Radu și vreau să fiți parte din viața noastră.

Pe drumul spre casă, am plâns în tăcere. M-am gândit la mama mea, cât de aspru m-a judecat când l-am ales pe soțul meu, Ionel, un băiat simplu de la țară. Atunci am jurat că eu nu voi face niciodată asta copilului meu.
Și totuși…

Câteva zile nu i-am mai vorbit lui Radu decât strictul necesar. El pleca dimineața devreme și venea târziu. Casa era mai goală ca niciodată.
Într-o seară ploioasă, m-a sunat sora mea, Mariana.
— Elena, lasă-l să-și trăiască viața! Nu vezi că-l sufoci?
Am izbucnit:
— Dar dacă greșește? Dacă suferă?
— Toți greșim! Și tu ai greșit! Dar ai avut dreptul să alegi!

Vorbele ei m-au urmărit toată noaptea. Am început să mă întreb: unde se termină grija și unde începe controlul? Îl iubesc pe Radu mai mult decât orice pe lume… dar oare nu-l țin prizonier în dragostea mea?

Într-o duminică dimineață, Radu a venit la mine în bucătărie.
— Mamă… plec azi cu Andreea. Dar vreau să știi că te iubesc și că ușa noastră va fi mereu deschisă pentru tine.
L-am îmbrățișat strâns și am plâns amândoi.

Acum casa e liniștită și goală. Merg uneori la ei în vizită și văd cât de fericit e Radu lângă Andreea. Încerc să-mi țin gura când nu sunt de acord cu ceva și să-i las spațiu să greșească sau să reușească singur.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare dragostea mea l-a ajutat sau l-a ținut pe loc? Cât de mult ar trebui să ne protejăm copiii și când trebuie să-i lăsăm să zboare?