Legături de sânge și dreptate: Cum am găsit unitatea după o moștenire nedreaptă

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să facă mama așa ceva? Cum să lase totul doar lui Vlad? Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, unde de obicei ne beam cafeaua liniștiți dimineața. Acum, însă, era seară, iar liniștea fusese spulberată de vestea primită cu câteva ore înainte: testamentul Sofiei, mama lui Radu, fusese citit, iar casa, terenul și economiile strânse o viață întreagă mergeau toate către fratele lui mai mic, Vlad.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar de bani sau proprietăți, ci de sentimentul acela de nedreptate care te arde pe dinăuntru. Radu era fiul cel mare, cel care rămăsese aproape de părinți, care o dusese pe Sofia la doctor când a avut nevoie, care îi făcea cumpărăturile și îi repara robinetul când se strica. Vlad, în schimb, plecase la București, venea rar acasă, și atunci doar pentru sărbători, cu cadouri scumpe și vorbe frumoase.

— Poate are o explicație, am încercat eu să-l liniștesc, deși nici eu nu înțelegeam. Poate a vrut să-l ajute pe Vlad, că are copii mici și rate la bancă…

— Și noi avem copii! Și noi avem rate! Dar nu contează, nu? Pentru mama, Vlad a fost mereu favoritul.

Radu s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el. L-am lăsat să-și verse amarul, dar inima mea bătea nebunește. Mă gândeam la copiii noștri, la cum o să le explicăm că bunica nu le-a lăsat nimic, la cum o să ne privim rudele la următoarea masă de familie.

A doua zi, am mers împreună la casa Sofiei, unde Vlad ne aștepta cu un aer stânjenit. Pe masă, între noi, era o cutie cu prăjituri, dar nimeni nu se atingea de ele.

— Radu, Ilinca, vreau să vorbim, a început Vlad, evitând să ne privească în ochi. Știu că nu e ușor, nici pentru mine nu e.

— Nu e ușor? Pentru tine? Ai primit totul! a izbucnit Radu, cu vocea tremurândă.

— Nu am cerut nimic, crede-mă. Mama a decis așa, eu am aflat abia la notar.

— Și ce-ai de gând să faci? Să vinzi tot și să pleci înapoi la București? Să ne lași fără nimic?

Vlad a tăcut o clipă, apoi a oftat adânc.

— Nu vreau să stric familia pentru niște acte. Dacă vrei, împărțim totul.

Radu a râs amar.

— Nu e vorba doar de bani, Vlad. E vorba că mama nu m-a considerat niciodată la fel de important ca pe tine.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Îi cunoșteam pe amândoi de ani de zile, le știam rivalitățile din copilărie, certurile pentru jucării, pentru atenția părinților. Dar niciodată nu-i văzusem atât de răniți.

— Poate ar trebui să vorbim cu tanti Maria, vecina, am zis eu încet. Ea a fost mereu aproape de mama voastră, poate știe ceva ce noi nu știm.

A doua zi, am mers la tanti Maria. Ne-a primit cu ceai cald și cu o privire tristă.

— Dragii mei, Sofia v-a iubit pe amândoi, dar a fost mereu frământată de gândul că Vlad nu se va descurca singur. Așa era ea, mereu cu grija celui mai slab. Dar să nu credeți că pe Radu nu l-a iubit. Pe el s-a bazat mereu, de-aia poate a și uitat să-i arate cât de mult contează.

Cuvintele ei au căzut greu peste noi. Radu a rămas pe gânduri, iar eu am simțit pentru prima dată o urmă de înțelegere pentru decizia Sofiei.

În săptămânile ce au urmat, discuțiile dintre Radu și Vlad au fost tensionate, dar încet-încet, au început să se deschidă unul față de celălalt. Vlad a propus să vândă terenul și să împartă banii, să păstreze casa pentru toți, ca loc de întâlnire de sărbători. Radu a acceptat, dar nu banii l-au interesat, ci faptul că fratele lui a ales să nu profite de situație.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu mi-a spus:

— Știi, Ilinca, cred că mama a făcut ce a crezut ea că e mai bine. Poate nu a fost drept, dar a fost felul ei de a ne arăta că îi pasă.

L-am privit și am simțit că, în sfârșit, o parte din povara lui s-a ridicat. Familia noastră nu mai era la fel ca înainte, dar era mai sinceră, mai deschisă. Am învățat să ne spunem ce simțim, să nu mai lăsăm lucrurile nespuse.

La următoarea masă de familie, am stat toți la aceeași masă, cu copiii alergând prin curte și cu râsete care umpleau casa Sofiei. Vlad și Radu au ciocnit un pahar de vin, iar eu am simțit că, în ciuda tuturor rănilor, legăturile de sânge pot fi mai puternice decât orice act notarial.

Mă întreb uneori: oare câte familii se destramă din cauza unor moșteniri? Oare nu ar trebui să ne spunem mai des ce simțim, să nu lăsăm orgoliile și neînțelegerile să ne despartă? Voi ce ați fi făcut în locul nostru?