„La 65 de ani, s-a căsătorit cu iubitul din copilărie. Copiii lor au lipsit de la nuntă”

Ana a crezut întotdeauna în zicala „Niciodată nu e prea târziu pentru dragoste.” La 65 de ani, se regăsea adesea gândindu-se la tinerețea ei, la visele pe care le avusese și la drumurile pe care le-a urmat. Printre acele amintiri era și Mihai, un băiat pe care îl cunoștea de când aveau amândoi cinci ani. Viețile lor s-au despărțit după liceu—Ana a plecat la facultate și Mihai a intrat în câmpul muncii—dar s-au reîntâlnit la o reuniune comunitară acum un an.

Scânteia dintre ei era incontestabilă. După câteva luni de curtare, Mihai a cerut-o în căsătorie, iar Ana, simțind un val de speranță tineresc, a acceptat. Au planificat o nuntă mică și intimă în orașul lor natal din România, sperând să adune cei mai apropiați prieteni și membri ai familiei.

Cu toate acestea, vestea nunții a fost întâmpinată cu reacții mixte. Copiii Anei, Andrei și Ioana, și-au exprimat rezervele. „Mamă, ești sigură de asta? Pare totul atât de brusc,” i-a spus Andrei la telefon. Ioana, care locuia în alt colț al țării, era și mai distantă, trimițând doar un mesaj scurt: „Îți doresc tot binele, mamă.”

În ciuda răspunsului călduț al copiilor lor, Ana și Mihai au mers înainte cu planurile lor. Simțeau că aceasta ar putea fi ultima lor șansă la fericire și voiau să o profite, chiar dacă asta însemna să o facă fără binecuvântarea copiilor.

Ziua nunții a sosit, clară și răcoroasă, cu frunzele de toamnă pictând pământul în nuanțe aprinse. Mica capelă era decorată simplu cu flori sălbatice și panglici. În timp ce Ana mergea pe culoar, inima ei era îndurerată de absența lui Andrei și Ioana. Mihai, observându-i suferința, i-a strâns mâna încurajator.

Ceremonia a fost dulce-amăruie. Cuplul și-a schimbat jurămintele, promițând să se prețuiască reciproc pentru capitolele rămase din viețile lor. Mulțimea mică a aplaudat, dar bucuria a fost umbrită de scaunele goale care erau destinate lui Andrei și Ioana.

La recepție, Ana a încercat să-și mascheze tristețea cu un zâmbet, dar tensiunea era evidentă. Conversațiile cu invitații erau punctate de întrebări politicoase despre copiii ei, la care nu putea răspunde decât: „Nu au putut veni.”

Pe măsură ce seara avansa, Ana simțea un sentiment crescând de izolare. Realizarea că noul ei început era marcat de dezaprobarea copiilor ei apăsa greu asupra ei. Și Mihai simțea durerea, rudele lui primind-o pe Ana cu brațele deschise.

A doua dimineață, proaspeții căsătoriți stăteau la masa de mic dejun, tăcerea fiind grea între ei. „Poate ne-am grăbit,” a spus Ana în cele din urmă, cu vocea abia șoptită.

Mihai i-a luat mâna peste masă. „Am făcut ce am simțit că este corect pentru noi, Ana. Doar că mi-aș dori să vadă cât de fericiți suntem împreună.”

Dar fericirea era umbrită de regret. Ana nu putea scutura sentimentul că alegând această nouă viață cu Mihai, ar fi putut să-și piardă copiii pentru totdeauna. Falia părea la fel de largă ca un abis și nici o cantitate de dragoste între doi vechi prieteni nu putea să o acopere complet.