La 42 de ani, am întâlnit un bărbat misterios. O tartă scumpă, un ceai ieftin și o lecție despre singurătate

— Nu cred că e o idee bună să-ți faci profil pe site-urile alea, Irina, mi-a spus Mirela, prietena mea cea mai bună, în timp ce sorbea din cafeaua amară, cu ochii la ploaia care bătea în geamurile cafenelei. — Oamenii acolo nu caută ce cauți tu.

Avea dreptate. Nu voiam aventuri de-o noapte sau conversații goale. La 42 de ani, după un divorț dureros și ani de compromisuri, voiam ceva real. Dar cum să găsești ceva real într-o lume în care toți par să fugă de profunzime?

Așa l-am remarcat pe Vlad. Nu era cel mai arătos bărbat din birou, dar avea ceva: o liniște ciudată, un fel de a privi oamenii ca și cum ar vedea dincolo de măști. Într-o zi, la automatul de cafea, m-a întrebat dacă vreau să mergem la o piesă de teatru. Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. Poate pentru că simțeam că nu mai am timp de pierdut.

După spectacol, am mers la el acasă. Mi s-a părut firesc să aduc ceva: am cumpărat o tartă cu fructe de la cofetăria scumpă din centru, gândindu-mă că gesturile mici contează. Când am ajuns, Vlad m-a întâmpinat cu un zâmbet timid și m-a invitat în sufrageria lui mică, plină de cărți și plante.

— Ce frumos miroase! am spus, încercând să sparg tăcerea.

— E busuiocul de pe pervaz. Îmi amintește de bunica.

Am scos tarta din cutie și i-am întins-o.

— Am adus ceva dulce. Poate bem un ceai?

Vlad a zâmbit stânjenit și s-a dus în bucătărie. L-am urmărit cu coada ochiului: a pus apă la fiert, a scos două căni vechi și… un singur plic de ceai verde. L-a scufundat în apă, apoi a turnat lichidul în ambele căni.

— Sper că nu te deranjează… Nu prea beau ceai, a zis el.

Am zâmbit forțat. M-am uitat la tartă: Vlad a pus-o cu grijă în frigider, fără să o desfacă măcar.

— Poate mai târziu, a murmurat.

Am băut ceaiul acela fad, simțind cum se instalează între noi o tăcere grea. Am încercat să vorbesc despre teatru, despre copilul meu adolescent care nu mă mai ascultă, despre cât de greu e să fii singură la vârsta asta. Vlad asculta, dar răspundea rar, cu fraze scurte.

— Știi… uneori mi-e teamă să mă apropii de oameni, mi-a spus brusc. Am pierdut pe cineva drag acum câțiva ani. De atunci… parcă nu mai știu cum să fiu cu cineva.

M-am uitat la el și am simțit un val de compasiune și furie în același timp. Compasiune pentru suferința lui, furie pentru zidurile pe care le ridica între noi. M-am gândit la toți anii mei pierduți lângă un soț absent, la toate încercările mele de a salva ceva ce nu mai putea fi salvat.

— Și eu am pierdut multe, Vlad. Dar dacă nu riscăm nimic, rămânem blocați în trecut.

A dat din cap încet. Am stat acolo, fiecare cu ceaiul lui diluat, fiecare cu propriile răni nevindecate.

La plecare, Vlad mi-a întins tarta.

— Ia-o tu. Poate o mănânci cu fiul tău.

Am simțit cum mi se strânge inima. Gestul lui era politicos, dar rece. Am luat cutia și am ieșit în ploaia rece de noiembrie.

În drum spre casă, am plâns în mașină. Nu pentru Vlad sau pentru tarta scumpă rămasă neatinsă, ci pentru mine — pentru toate speranțele mele naive că lucrurile pot fi simple dacă vrei suficient de mult.

Seara, când am ajuns acasă, fiul meu Radu m-a întrebat:

— Ai plâns?

— Nu… doar m-a udat ploaia.

A luat tarta și a început să mănânce direct din cutie.

— E bună! Vrei?

L-am privit și am zâmbit printre lacrimi. Poate că unele lucruri nu ies cum vrem noi. Poate că oamenii vin și pleacă din viața noastră ca niște umbre speriate. Dar dragostea adevărată — cea dintre o mamă și copilul ei — rămâne acolo, chiar și când totul pare pierdut.

În noaptea aceea am adormit târziu, întrebându-mă: Oare cât curaj trebuie să ai ca să nu te mai temi de respingere? Și câte șanse mai merită să dai oamenilor care nu știu ce vor?