Între Tata și Soț: Cum Am Găsit Puterea Să Mergem Mai Departe

— Nu mai pot, Irina! Nu mă duc să lucrez pentru taică-tu, nici dacă rămânem fără bani de pâine! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece.

M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude tremurând. Era a treia oară săptămâna asta când discuția ajungea aici. Tata, Petre, avea o firmă de construcții în Ploiești și îi oferise lui Vlad un post decent, cu salariu bun. Dar Vlad, încă rănit după ce fusese concediat de la fabrica unde lucrase zece ani, refuza cu încăpățânare.

— Vlad, nu e vorba că lucrezi pentru tata. E vorba că avem nevoie de bani. Facturile se adună, chiria ne sufocă… Ce vrei să fac?

El s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți. — Nu pot să fiu omul lui Petre. Nu după cum mă privește mereu, ca pe un ratat. Prefer să încerc altceva.

Am oftat. În fiecare zi Vlad trimitea CV-uri, mergea la interviuri, dar nimic nu se lega. Între timp, eu lucram ca educatoare la grădinița din cartier, salariul abia ne ajungea pentru strictul necesar. Seara, când adormeam lângă Vlad, simțeam cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi în care el nu găsea un rost.

Tata nu făcea lucrurile mai ușoare. — Irina, spune-i să vină la mine! Îl învăț tot ce trebuie. Dar dacă nu vrea să muncească, să nu vă plângeți că vă e greu! spunea el la telefon, cu vocea lui gravă.

Îmi era rușine să-i spun că Vlad nu voia să accepte ajutorul lui. Îmi era rușine și de mama, care mă întreba mereu dacă suntem bine. Într-o seară, după ce Vlad s-a întors abătut de la un alt interviu ratat, am izbucnit:

— De ce nu poți să lași orgoliul ăsta? Tata chiar vrea să te ajute!

— Nu e orgoliu! E demnitate! a răspuns el, ridicând tonul. Nu vreau să fiu băiatul de mingi al socrului meu!

Am plâns atunci, în baie, fără să mă vadă nimeni. M-am simțit prinsă între doi bărbați pe care îi iubeam în feluri diferite și care nu se puteau suporta.

Au trecut luni. Vlad a început să facă mici reparații prin cartier — instalații electrice, zugrăveli — dar banii veneau greu și neregulat. Într-o zi am găsit-o pe fetița noastră, Mara, uitându-se lung la raftul cu dulciuri din magazin.

— Mami, când o să avem iar bani de ciocolată?

Atunci am simțit că ceva trebuie să se schimbe. Am mers la tata și i-am spus adevărul:

— Tata, Vlad nu poate lucra cu tine. Nu e vorba de lene sau lipsă de recunoștință. Pur și simplu nu poate. Dar dacă ai putea să-l ajuți altfel…

Tata a tăcut o vreme. — Irina, eu am crescut în altă lume. La noi bărbatul trebuia să muncească orice ca să-și țină familia. Dar dacă zici că nu poate… Poate îl pot recomanda unui prieten care are nevoie de cineva priceput la instalații.

Așa a început schimbarea. Vlad a primit un telefon de la domnul Dumitrescu, un prieten vechi al tatei care avea o firmă mică de mentenanță tehnică. A fost reticent la început.

— Dacă e tot o chestie aranjată de taică-tău?

— Nu contează! Încearcă măcar!

A acceptat până la urmă. Primele luni au fost grele — Vlad era mereu tensionat, temător că va fi judecat sau comparat cu tata. Dar încet-încet a început să prindă încredere în el. Domnul Dumitrescu l-a apreciat pentru seriozitate și pricepere.

Într-o seară l-am găsit pe Vlad zâmbind pentru prima dată după mult timp.

— Azi m-a lăudat șeful! A zis că sunt cel mai bun băiat pe care l-a avut vreodată!

L-am îmbrățișat strâns. Simțeam că povara din piept mi se ridică puțin câte puțin.

Relația cu tata s-a schimbat și ea. Nu mai era nevoie să-i ascundem problemele sau frustrările. Tata a început să-l respecte pe Vlad pentru că a reușit singur, fără să-i fie subordonat direct.

Dar rănile vechi nu dispar ușor. Uneori încă simt tensiunea când suntem toți trei la masă. Tata îl întreabă pe Vlad despre muncă, iar el răspunde scurt. Eu încerc să detensionez atmosfera cu glume sau schimbând subiectul.

Mara a crescut și ea — acum are opt ani și râde iar cu poftă când îi cumpărăm ciocolată din când în când.

Privind în urmă, mă întreb dacă am făcut bine că am insistat atât de mult ca Vlad să accepte ajutorul tatei sau dacă ar fi trebuit să-l las să-și găsească singur drumul de la început.

Poate că fiecare familie are luptele ei tăcute și compromisurile ei dureroase. Poate că uneori dragostea înseamnă să accepți limitele celuilalt și să cauți împreună soluții, chiar dacă nu sunt cele pe care le-ai visat.

Oare câți dintre voi v-ați simțit vreodată prinși între două iubiri? Cum ați găsit echilibrul? Aștept gândurile voastre…