Între sânge și inimă: lupta mea pentru a fi eu însămi

— Nu cred că e momentul să vă cumpărați casă, a spus doamna Lungu, cu vocea ei tăioasă, în timp ce își aranja șervetul pe genunchi. M-am oprit din mestecat, simțind cum mi se strânge stomacul. Rareș, soțul meu, a evitat privirea mea și s-a uitat la farfuria cu paste, ca și cum ar fi putut găsi acolo răspunsul la tot ce nu avea curaj să spună.

— Dar am discutat deja, mamă, am început eu, încercând să-mi păstrez calmul. Avem nevoie de spațiul nostru, să ne construim viața împreună.

Ea a zâmbit rece. — Nu e vorba doar despre voi. Familia trebuie să rămână unită. Și dacă vă îndepărtați, cine știe ce se poate întâmpla? Rareș, tu ce părere ai?

Rareș a ridicat din umeri. — Poate are dreptate mama… Poate ne grăbim.

Atunci am simțit pentru prima dată că nu suntem doi împotriva lumii, ci eu împotriva lor. Am tăcut tot restul cinei, ascultând cum mama lui Rareș povestea despre sacrificiile făcute pentru el, despre cât de greu i-a fost să-l crească singură după ce tatăl lui a plecat. Fiecare cuvânt era ca o ancoră care-l ținea legat de trecut, iar eu mă simțeam tot mai străină în propria viață.

În acea noapte, am încercat să vorbesc cu Rareș.

— De ce nu mă susții? am întrebat cu voce joasă, ca să nu trezesc suspiciuni în camera alăturată.

— Nu e așa simplu, Ilinca. Mama are dreptate uneori. Și… nu vreau să o supăr.

— Dar pe mine? Pe noi?

A tăcut. Am înțeles atunci că nu eram prioritatea lui.

Zilele au trecut într-o ceață densă de reproșuri nerostite și tăceri apăsătoare. Mama lui Rareș venea tot mai des pe la noi, aducând mâncare și sfaturi nesolicitate. Îmi critica modul în care găteam, cum aranjam lucrurile prin casă, chiar și felul în care îl priveam pe Rareș.

— Ești prea distantă cu el. Bărbații au nevoie de atenție, mi-a spus într-o zi, în timp ce spălam vasele.

Am simțit lacrimile urcându-mi în gât, dar le-am înghițit. Nu voiam să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă.

Când am adus din nou vorba despre casă, Rareș a ridicat tonul pentru prima dată:

— Nu mai insista! Nu vezi că nu e momentul?

— Nu vezi că nu e vorba despre moment, ci despre noi? Despre faptul că nu putem lua nicio decizie fără aprobarea mamei tale?

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu inima bătând haotic și cu un sentiment de neputință care mă sufoca.

Într-o seară, după încă o ceartă aprinsă, am ieșit la plimbare prin cartierul nostru vechi din București. M-am oprit pe o bancă sub un tei bătrân și am privit luminile blocurilor din jur. M-am întrebat când am început să mă pierd pe mine însămi în această relație. Unde era Ilinca cea visătoare, care credea că dragostea poate muta munții?

Am început să țin un jurnal. Scriam nopți întregi despre fricile mele, despre dorința de libertate și despre cât de mult mă durea să văd cum omul pe care îl iubeam devenea tot mai străin.

Într-o zi, am găsit un anunț pentru un apartament micuț într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Am mers singură la vizionare. Proprietara, doamna Popescu, o femeie blândă cu ochi obosiți, m-a întrebat:

— Ești sigură că vrei să faci pasul ăsta singură?

Am zâmbit trist. — Nu știu dacă sunt sigură de ceva, dar știu că nu mai pot trăi așa.

Când i-am spus lui Rareș că vreau să ne despărțim, a părut sincer șocat.

— Ilinca, nu poți face asta! Avem atâția ani împreună…

— Avem ani în care eu am încercat să fiu pe placul tuturor, mai puțin mie însămi. Nu mai pot.

Mama lui a venit imediat după aceea. A urlat la mine că sunt egoistă, că îi distrug familia. Am plâns atunci pentru ultima dată în fața lor.

Am plecat cu două valize și jurnalul meu. Primele nopți în noul apartament au fost grele. M-am simțit vinovată, pierdută și speriată. Dar încet-încet am început să respir din nou. Să gătesc doar pentru mine. Să ascult muzica preferată fără să fiu judecată. Să mă uit la filme până târziu fără să dau explicații nimănui.

Mama mea m-a sunat într-o seară:

— Ilinca, ești bine?

— Da, mamă… Pentru prima dată după mult timp chiar sunt bine.

Au trecut luni până când Rareș mi-a scris un mesaj scurt: „Îmi pare rău.” Atât. Niciodată nu a avut curajul să-și ceară iertare față în față sau să recunoască adevărul: că nu poți construi o viață nouă dacă rămâi prizonierul celei vechi.

Astăzi privesc în urmă cu recunoștință pentru tot ce am trăit — chiar și pentru durere. Pentru că m-a forțat să mă regăsesc și să-mi dau seama cât valorez.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți dictate de alții? Câți avem curajul să tăiem cordonul ombilical și să fim cu adevărat noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?