Între patru pereți: Când familia devine un risc

— Nu te grăbi să răspunzi, dar gândește-te bine, Irina. E spre binele tuturor, mi-a spus soacra mea, Valeria, cu vocea ei calmă, dar tăioasă ca o lamă. Stăteam la masa din bucătăria ei, cu fața sprijinită în palme, simțind cum pereții mici ai apartamentului din Drumul Taberei se strâng tot mai mult în jurul meu.

Soțul meu, Cătălin, nu spunea nimic. Își frământa mâinile pe sub masă și evita să mă privească. De când murise socrul meu, Valeria părea că vrea să controleze totul: banii, casa, chiar și deciziile noastre. Propunerea ei era simplă doar la suprafață: să facem schimb de apartamente — eu să mă mut la ea, ea la mine — dar cu condiția să-i trec apartamentul meu pe numele ei. „Așa e mai sigur pentru toți,” spunea ea. „Eu sunt bătrână, tu ai nevoie de spațiu.”

Dar eu știam adevărul. Apartamentul meu era moștenit de la bunica mea, singurul lucru pe care îl aveam cu adevărat al meu. Și Valeria știa asta.

— Irina, nu vezi că mama vrea doar să ne ajute? a încercat Cătălin să intervină timid.

— Să ne ajute? Sau să ne controleze și mai mult? am izbucnit eu, cu voce tremurată.

Valeria a zâmbit rece:

— Dacă nu ai încredere în familie, atunci în cine?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin apartamentul meu mic, atingând mobila veche a bunicii, fotografiile din copilărie, perdeaua brodată de mama. Mă simțeam ca un copil care urmează să fie pedepsit pentru că nu vrea să-și împartă jucăriile.

A doua zi dimineață, Cătălin a venit la mine cu cafeaua în mână.

— Irina, hai să fim raționali. Mama e singură acum. Dacă îi dăm apartamentul tău, ne mutăm la ea și toată lumea e fericită. Ce contează pe ce nume e?

— Contează pentru mine! am răspuns aproape plângând. E singurul lucru pe care-l am. Dacă mâine divorțăm sau dacă mama ta se răzgândește?

S-a lăsat o tăcere grea între noi. Am simțit că mă sufoc.

În zilele următoare, Valeria a început să mă sune zilnic. Uneori plângea la telefon, alteori mă amenința subtil că dacă nu accept, Cătălin va fi pus într-o situație imposibilă. Prietenele mele îmi spuneau să fiu atentă: „Irina, nu ceda! Odată ce ai semnat, nu mai ai nimic.”

Dar presiunea era uriașă. Cătălin devenea tot mai distant. Într-o seară, l-am găsit făcând bagajele.

— Ce faci? am întrebat șocată.

— Mă duc la mama câteva zile. Poate așa te gândești mai bine la ce vrei.

Am rămas singură în apartament, cu inima frântă și mintea plină de întrebări. Seara târziu am primit un mesaj de la Valeria: „Nu uita că familia e tot ce ai.”

Am început să mă gândesc la copilăria mea. Tatăl meu a plecat când aveam 10 ani și mama a rămas singură cu mine. Ne-am descurcat greu, dar niciodată nu am cedat presiunilor nimănui. Oare acum trebuia să cedez doar pentru liniștea aparentă a familiei?

Într-o zi am mers la notar să mă interesez ce presupune transferul apartamentului. Notara, doamna Popescu, m-a privit lung:

— Sunteți sigură că vreți să faceți asta? Am văzut multe cazuri ca al dumneavoastră. Odată ce semnați, nu mai puteți da înapoi.

Am ieșit de acolo tremurând. Pe drum spre casă m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Mioara.

— Irina, tu ești fată deșteaptă. Nu-ți da casa pe mâna altora! Azi ești noră bună, mâine cine știe…

Seara aceea a fost decisivă. Am sunat-o pe Valeria și i-am spus că nu pot accepta condiția ei.

— Atunci să nu te mai plângi dacă rămâi singură! mi-a strigat ea și mi-a închis telefonul.

Cătălin nu s-a mai întors acasă decât după o săptămână. Era rece și distant.

— Ai ales apartamentul în locul familiei…

— Nu! am răspuns eu cu lacrimi în ochi. Am ales să nu fiu manipulată!

Au urmat luni grele. Cătălin s-a mutat definitiv la mama lui. Prietenii comuni au început să mă evite. Mama mea m-a susținut cât a putut:

— Mai bine singură decât fără demnitate, Irina!

Au trecut doi ani de atunci. Am rămas în apartamentul meu mic, dar sufletul mi-e mai liniștit ca niciodată. Am învățat că uneori familia poate fi cel mai mare risc dacă nu există respect și iubire adevărată.

Mă uit acum pe fereastră și mă întreb: câte femei ca mine au fost puse în fața unor alegeri imposibile? Oare câți dintre noi confundăm loialitatea cu sacrificiul orbește? Voi ce ați fi făcut în locul meu?