Între mama-soacră și fericirea mea: Povestea unei femei din București

— Cum adică vreți să vă luați apartament? a izbucnit mama-soacră, cu vocea tăioasă, în timp ce lăsa lingura pe masă atât de tare încât am tresărit. Eram la masa de duminică, cu miros de sarmale și pâine caldă, iar eu, Ana, mă simțeam ca o musafiră în propria viață. Soțul meu, Radu, a evitat privirea mea și s-a uitat în farfurie.

— Mamă, am găsit ceva frumos în Drumul Taberei. E aproape de serviciu și…

— Nu! a tăiat-o scurt ea. Nu plecați nicăieri! Casa asta e destul de mare pentru toți. Ce, nu-ți mai place cu noi?

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Erau luni de când încercam să-i explic lui Radu că avem nevoie de spațiul nostru, că nu mai pot suporta să fiu controlată la fiecare pas: ce gătesc, cum spăl, când ies din casă. Dar el mereu zicea: „Lasă, Ana, e bătrână, nu vrea decât binele nostru.”

În acea seară, după ce am strâns masa și am rămas singuri în bucătărie, am încercat iar:

— Radu, nu mai pot. Vreau să avem casa noastră. Să pot respira fără să simt că greșesc orice fac.

El a oftat adânc:

— Ana, știi că mama nu se descurcă fără noi. Și tata e bolnav… Cum să-i lăsăm singuri?

— Dar noi? Noi unde suntem în toată povestea asta?

Nu mi-a răspuns. A ieșit din bucătărie și m-a lăsat cu lacrimile curgând pe obraji.

A doua zi, mama-soacră a început ofensiva. Nu mai era vorba doar de discuții la masă. Îmi ascundea cheile de la mașină, îmi critica hainele, îmi spunea că nu sunt o soție bună dacă vreau să-mi las bărbatul fără familie. Îi spunea lui Radu că îl va blestema dacă pleacă. Într-o seară, am auzit-o plângând teatral în sufragerie:

— Doamne, ce-am făcut să merit așa noră? Să-mi ia băiatul de lângă mine…

Radu a venit la mine și mi-a spus:

— Ana, te rog, hai să mai așteptăm. Poate se liniștește.

Dar nu s-a liniștit. A devenit tot mai posesivă. Într-o zi, când am venit mai târziu de la serviciu pentru că avusesem o ședință prelungită, m-a întâmpinat la ușă:

— Unde ai fost? Nu-mi spune că la muncă! O femeie serioasă vine acasă la timp!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate chiar eram egoistă? Poate nu știam să fiu parte dintr-o familie adevărată?

Prietenii mei mă întrebau de ce nu plec. Dar unde să mă duc? Salariul meu de educatoare nu-mi permitea să plătesc chirie singură în București. Părinții mei erau la țară, bolnavi și fără posibilități.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu — el ridica vocea pentru prima dată la mine — am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: „Oare așa trebuie să fie viața mea? Să mă pierd ca să-i mulțumesc pe alții?”

A doua zi am decis să vorbesc cu directoarea grădiniței unde lucram. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Ana, mi-a spus ea blând, tu trebuie să ai grijă de tine. Dacă nu poți acasă, stai la mine până te pui pe picioare.

Am simțit pentru prima dată un strop de speranță. În acea seară i-am spus lui Radu că plec pentru o vreme.

— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci! a strigat mama-soacră din hol.

Radu s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Faci ce vrei.

Am plecat cu două valize și inima frântă.

Primele nopți au fost cumplite. M-am simțit vinovată, egoistă, pierdută. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit o garsonieră micuță pe care o împărțeam cu o colegă. Am început să ies cu prietenele mele din nou, să merg la teatru, să citesc fără să mă simt vinovată.

Radu m-a sunat după două luni.

— Mama e bolnavă rău… Poate vii s-o vezi?

Am mers. M-a privit cu ochi reci și mi-a spus:

— Să nu crezi că te iert vreodată pentru ce i-ai făcut băiatului meu.

Am ieșit din casa aceea și am știut că nu mă voi mai întoarce niciodată.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare despărțirea, dar sunt liberă. Am învățat că uneori trebuie să alegi între tine și ceilalți — și că dacă nu te alegi pe tine, nu vei fi niciodată fericit.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc încă prizonere între loialitatea față de familie și dreptul la propria fericire? Oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru ceilalți înainte să ne pierdem pe noi înșine?