Între Loialitate și Iubire: Povestea Mea cu Mama și Dragostea Interzisă

— Nu vreau să-l mai văd în casa asta, Ana! Ai auzit? Dacă ții la mine, îl lași pe Rareș!
Vocea mamei răsuna ca un ecou în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de aburii anilor. Stătea rezemată de chiuvetă, cu mâinile strânse pe marginea șorțului vechi, iar ochii ei negri mă priveau ca pe o trădătoare. Simțeam cum mi se strânge stomacul, cum fiecare cuvânt al ei mă lovea mai tare decât orice palmă.

— Mamă, nu poți să-mi ceri asta… Rareș nu ți-a făcut nimic! E singurul care m-a făcut să mă simt vie după ce tata… după ce tata a plecat.

Nu am apucat să termin fraza. Mama a izbucnit într-un plâns nervos, acoperindu-și fața cu palmele. M-am apropiat instinctiv, dar s-a tras înapoi, ca și cum atingerea mea ar fi ars-o. În acel moment, am simțit că între noi s-a ridicat un zid de netrecut.

Tata plecase când aveam șaisprezece ani. Nu a lăsat niciun bilet, doar o valiză lipsă și o tăcere apăsătoare care s-a așternut peste casa noastră. Mama s-a transformat atunci: din femeia caldă care îmi făcea clătite duminica dimineața, a devenit o umbră mereu obosită, mereu nemulțumită. Eu am încercat să fiu copilul perfect, să nu-i dau motive de supărare, să-i alin durerea. Dar nimic nu era suficient.

Când l-am cunoscut pe Rareș la facultate, parcă am început să respir din nou. Era genul de băiat care râdea tare și sincer, care nu se temea să spună ce gândește. Avea ochii verzi și mâinile mereu reci, dar când mă ținea de mână, simțeam că pot să trec peste orice. Mama însă nu l-a plăcut niciodată. Spunea că e „fără viitor”, că părinții lui sunt „oameni simpli”, că nu e potrivit pentru mine. Dar adevărul era că nu voia să mă piardă și pe mine.

Într-o seară de toamnă, când frunzele foșneau pe trotuar și aerul mirosea a ploaie, Rareș m-a cerut să merg cu el la Sibiu, unde primise un job bun. Am simțit că lumea se deschide în fața mea — o șansă la o viață nouă, departe de certuri și reproșuri. Dar când i-am spus mamei, a început iadul.

— Dacă pleci cu el, să nu te mai întorci! Să nu crezi că te mai primesc înapoi! — mi-a strigat ea, cu lacrimi și furie în glas.

Am stat toată noaptea pe marginea patului, privind tavanul scorojit. Îmi aminteam cum mă ținea mama în brațe când eram mică și aveam coșmaruri. Cum îmi pieptăna părul înainte de școală. Dar îmi aminteam și cum mă făcea să mă simt vinovată pentru orice greșeală, cum îmi spunea că fără ea n-aș fi nimic.

A doua zi dimineață, am găsit-o în bucătărie, cu ochii umflați de plâns. Nu a spus nimic. Doar mi-a pus o farfurie cu omletă în față și a ieșit din cameră. Am simțit atunci cât de mult doare dragostea care sufocă.

— Ana, tu ce vrei? — m-a întrebat Rareș la telefon, vocea lui tremurând ușor.
— Vreau să fiu fericită… dar nu vreau să-mi pierd mama.
— Poate că trebuie să alegi pentru tine, nu pentru ea.

Cuvintele lui au rămas cu mine zile întregi. Am început să mă cert tot mai des cu mama. Îmi reproșa că sunt egoistă, că nu-mi pasă de sacrificiile ei. Eu îi spuneam că nu vreau să trăiesc viața pe care o vrea ea pentru mine. Fiecare discuție se termina cu uși trântite și lacrimi ascunse sub pernă.

Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la tata, ascunsă printre hainele mamei. Scria despre cât de greu îi era să trăiască într-o familie unde iubirea devenise povară. Atunci am înțeles: mama nu știa să iubească altfel decât controlând.

Am decis să plec cu Rareș. În dimineața plecării, mama stătea în pragul ușii, cu ochii goi.

— Să ai grijă de tine… — a spus încet.

Nu m-a îmbrățișat. Nu mi-a urat drum bun. Am plecat cu inima frântă și sufletul sfâșiat între două iubiri imposibile.

La Sibiu, viața nu a fost ușoară. M-am trezit adesea plângând după mama, după mirosul casei noastre vechi. Rareș încerca să mă facă să râd, dar uneori îl simțeam vinovat pentru ruptura dintre mine și mama. Au trecut luni până când am avut curajul să-i scriu mamei un mesaj: „Mi-e dor de tine.”

Răspunsul ei a venit după trei zile: „Și mie mi-e dor… dar încă doare.”

Azi încă încercăm să ne regăsim una pe cealaltă. Încerc să-i arăt că iubirea nu trebuie să doară sau să sufoce. Poate într-o zi va înțelege că fericirea mea nu e o trădare.

Mă întreb adesea: câte dintre noi suntem prinse între loialitatea față de părinți și dreptul la propria fericire? Oare putem vindeca rănile trecutului fără să ne pierdem pe noi înșine?