Între două uși: Povestea unei familii împărțite

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să stau aici, să mă simt ca o musafiră în propria mea casă! vocea bunicii răsuna ca un ecou trist în bucătăria îngustă, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu lacrimile ei. Mă uitam la ea, la mâinile ei tremurânde care odinioară mă mângâiau pe frunte când aveam febră. Acum, aceleași mâini se agățau de marginea mesei, ca și cum ar fi vrut să nu fie alungată.

Irina tocmai intrase pe ușă cu Mihai, soțul ei. Râdeau, ținându-se de mână, fără să observe atmosfera apăsătoare. Mama încerca să facă pe mediatorul, dar vocea bunicii acoperea orice încercare de calmare.

— Mamă, te rog, nu începe iar! Irina are nevoie de spațiu, și Mihai la fel. Nu putem trăi toți ca sardinele! a spus mama cu un oftat greu.

— Dar eu unde să mă duc? Aici am crescut copiii, aici am rămas văduvă… Acum nu mai e loc pentru mine?

M-am simțit prinsă la mijloc. Eu eram cea care dormea pe canapea de când Irina și Mihai ocupaseră camera mea. Îmi iubeam sora, dar nu puteam să nu simt că mi-a furat locul. Bunica avea dreptate: casa noastră nu mai era a noastră.

În acea seară, după ce toți s-au retras în camerele lor, am rămas cu bunica la masă. M-a prins de mână și mi-a șoptit:

— Maria, tu mă înțelegi. Tu știi cum e să nu mai ai un colț al tău. Să nu te lași dată la o parte…

Am simțit un nod în gât. Da, o înțelegeam. Dar ce puteam face? Sora mea era proaspăt căsătorită, nu-și permiteau chirie. Tata murise de câțiva ani și mama abia se descurca cu pensia ei și cu salariul meu de vânzătoare la magazinul din colț.

A doua zi dimineață, Mihai a venit la mine în bucătărie.

— Maria, știu că e greu pentru toți. Dar nu putem continua așa. Irina e însărcinată… Nu am vrut să spunem încă, dar trebuie să ne gândim la viitor.

M-am uitat la el șocată. Irina însărcinată? O bucurie amară mi-a umplut sufletul. Încă un suflet în casa noastră deja prea mică…

Când i-am spus bunicii vestea, a început să plângă.

— O să mă dați afară, nu-i așa? O să mă trimiteți la azil…

— Nu, bunico! Niciodată! am strigat eu, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Irina era tot mai irascibilă din cauza sarcinii, Mihai stătea tot mai mult peste program la serviciu ca să evite certurile, iar mama încerca să împace pe toată lumea. Eu eram prinsă între două lumi: cea a copilului care voia să-și protejeze bunica și cea a adultului care înțelegea nevoile surorii sale.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între Irina și bunica — „Nu mai pot cu pretențiile tale! Nu vezi că ne sufoci?” — am ieșit pe balcon cu mama.

— Mamă, trebuie să găsim o soluție. Nu putem trăi așa…

Mama s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Maria, nu avem bani de alt apartament. Și nici bunica nu poate sta singură…

Am început să caut soluții: am întrebat prieteni dacă știu de vreo garsonieră ieftină, am făcut calcule peste calcule cu salariul meu și al mamei. Nimic nu ieșea la socoteală.

Într-o zi, bunica a dispărut. Am găsit doar un bilet pe masă: „Nu vreau să fiu o povară. M-am dus la tanti Viorica.” Am alergat până la cealaltă margine a cartierului unde locuia prietena ei din tinerețe. Bunica stătea pe bancă în fața blocului, privind în gol.

— De ce ai plecat? am întrebat-o printre lacrimi.

— Pentru că nu mai e loc pentru mine acolo… Și nici pentru tine.

M-am așezat lângă ea și am plâns împreună. Am realizat atunci cât de mult ne lipsea tuturor tata — el era cel care ținea familia unită.

După câteva zile de discuții tensionate și vizite la tanti Viorica, am hotărât împreună cu mama să facem sacrificiul suprem: să vindem casa și să cumpărăm două garsoniere mici — una pentru Irina și Mihai (și viitorul copil), alta pentru mine și bunica. Mama urma să stea cu noi până când își găsea ceva mai bun.

A fost greu. Am plâns când am predat cheile casei unde crescusem. Bunica s-a uitat lung la ușa veche de lemn și a șoptit: „Aici mi-am lăsat viața.”

Acum stăm într-o garsonieră micuță, dar liniștită. Bunica are patul ei lângă fereastră și uneori îmi povestește despre tinerețea ei la țară. Irina vine des cu bebelușul în vizită; încă există tensiuni, dar parcă ne-am regăsit liniștea pierdută.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare sacrificiul nostru a fost corect sau doar inevitabil? Ce înseamnă „acasă” atunci când trebuie să alegi între fericirea celor dragi și propriul tău colț de liniște?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?