Între două trădări: Povestea unei prietenii pierdute

— Nu pot să mai fac asta, Ema! Nu pot să te mai mint pe tine, dar nici pe mine, a izbucnit Vlad într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului nostru din București.

Am rămas împietrită în pragul ușii, cu sacoșa de cumpărături încă în mână. Nu știam dacă să intru sau să fug. Vocea lui Vlad, tremurată și vinovată, mi-a străpuns inima ca un cuțit. Ema? De ce îi spunea numele Emei? Ce nu putea să mai facă?

Totul a început cu ani în urmă, când eu și Ema ne-am cunoscut la facultate. Eram două fete simple din provincie, aruncate în vâltoarea Bucureștiului. Ne-am legat una de alta ca două surori pierdute. Am împărțit chirii mizere, examene grele, iubiri adolescentine și visuri naive. Când am cunoscut-o pe Ema, am simțit că am găsit acea prietenă pe viață despre care citești doar în romane.

După facultate, eu m-am măritat cu Vlad, băiatul serios de la Politehnică, iar Ema cu Radu, un tip vesel și boem. Am rămas apropiate. Ne vizitam aproape zilnic, găteam împreună, ne plângeam una alteia de soți și de viață. Când Ema a început să aibă probleme în căsnicie, am fost acolo pentru ea. O ascultam ore întregi cum îmi povestea despre certurile cu Radu, despre cum nu se mai regăsea în relația lor.

— Nu mai știu cine sunt lângă el, îmi spunea Ema cu ochii roșii de plâns. Tu ai noroc cu Vlad. E atât de calm și de atent cu tine…

Mă simțeam vinovată că eu aveam o căsnicie liniștită, iar ea nu. Îi dădeam sfaturi, o încurajam să nu renunțe la familie. Îi spuneam mereu că trebuie să lupte pentru iubirea lor.

Ani la rând am fost confidenta ei. Îi ascundeam chiar și lui Vlad cât de rău îi merge Emei. O mințeam uneori că ieșim la cafea doar noi două, când de fapt mergeam la ea acasă să o consolez după încă o ceartă cu Radu.

Apoi a venit criza mea. Vlad a început să se schimbe. Era tot mai absent, tot mai nervos. Îl găseam adesea pierdut cu gândurile sau plecat de acasă fără explicații. Am încercat să vorbesc cu el, dar se închidea în sine.

— Ai pe altcineva? l-am întrebat într-o noapte, cu inima cât un purice.

— Nu! a răspuns el prea repede, evitându-mi privirea.

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Poate eram prea obosită, prea stresată la serviciu. Poate nu mai eram femeia de care se îndrăgostise.

Într-o zi, Ema a venit la mine plângând. Radu o părăsise pentru o altă femeie. Am ținut-o în brațe ore întregi, încercând să-i alin durerea.

— Tu măcar ai pe cineva care te iubește… mi-a șoptit ea printre suspine.

Nu știam atunci cât de ironic era totul.

În acea seară de noiembrie, când l-am auzit pe Vlad rostind numele Emei cu atâta disperare, ceva s-a rupt în mine. Am intrat în sufragerie și i-am privit pe amândoi: Vlad stătea pe canapea cu capul în mâini, iar Ema era lângă el, cu ochii umflați de plâns.

— Ce se întâmplă aici? am întrebat cu vocea gâtuită.

Ema a ridicat privirea spre mine și am văzut în ochii ei o vinovăție pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Îmi pare rău… a șoptit ea.

Vlad s-a ridicat și a venit spre mine:

— Nu am vrut să se întâmple așa… Totul a început când tu erai plecată la mama ta anul trecut… Eram singur… Ema era singură… Ne-am sprijinit unul pe altul și… am greșit.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am rătăcit ore întregi prin ploaie, încercând să-mi adun gândurile. Cum puteau tocmai ei doi să-mi facă asta? Prietena mea cea mai bună și soțul meu?

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Nu puteam dormi, nu puteam mânca. Mă uitam la copiii mei și mă întrebam cum le voi explica vreodată ce s-a întâmplat. Vlad încerca să vorbească cu mine:

— Te rog, iartă-mă! A fost o greșeală! Eu te iubesc pe tine!

Ema mi-a trimis zeci de mesaje:

— Te rog să mă ierți! Nu știu ce a fost cu mine… Mi-ai fost ca o soră…

Dar cum poți ierta o astfel de trădare? Cum poți să-ți reconstruiești viața când cele două persoane în care ai avut cea mai mare încredere te-au trădat?

Am început să merg la terapie. Am vorbit cu mama mea, care mi-a spus:

— Viața nu e dreaptă, Irina. Dar trebuie să fii puternică pentru copiii tăi.

Am decis să mă despart de Vlad. Nu puteam trăi cu gândul că oricând ar putea recidiva. Cu Ema nu am mai vorbit niciodată. A încercat să mă caute luni întregi, dar nu i-am răspuns niciodată.

Au trecut doi ani de atunci. Încă doare. Dar am învățat că uneori oamenii pe care îi crezi cei mai apropiați sunt cei care te pot răni cel mai tare.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: Oare voi mai putea avea vreodată încredere în cineva? Oare cât de bine îi cunoaștem pe cei din jurul nostru? Voi ce ați fi făcut în locul meu?