Între două lumi: Povestea unei nurori în război cu soacra

— Nu ești suficientă pentru fiul meu, Irina. Să nu crezi că nu văd cum îl schimbi.

Cuvintele Anei, soacra mea, mi-au răsunat în minte ca un ecou amar, în timp ce stăteam în bucătăria lor mică din Pitești, cu mâinile tremurând pe cana de ceai. Vlad, soțul meu, tocmai ieșise să cumpere pâine, iar Ana a profitat de momentul în care am rămas singure. Mă privea cu ochii ei reci, de parcă aștepta să cedez, să plec, să dispar.

Nu era prima dată când îmi spunea astfel de lucruri. De la început, de când Vlad m-a prezentat familiei lui, am simțit că nu sunt binevenită. Ana era mereu politicoasă în fața lui Vlad, dar când rămâneam doar noi două, masca îi cădea. Odată, la o aniversare, mi-a șoptit printre dinți: „Să nu crezi că-l vei avea vreodată doar pentru tine.”

La început am crezut că exagerez. Mama mea, Maria, m-a sfătuit să fiu răbdătoare: „Așa sunt soacrele la început, draga mea. O să te accepte cu timpul.” Dar timpul trecea și lucrurile se înrăutățeau. Ana găsea mereu motive să mă critice: ba că nu gătesc ca ea, ba că nu calc cămășile lui Vlad destul de bine, ba că nu sunt destul de atentă la nevoile lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Ana, am încercat să-i spun lui Vlad ce se întâmplă. Stăteam pe canapea, cu ochii în lacrimi.

— Vlad, mama ta… nu mă suportă. Îmi spune lucruri urâte când nu ești aici.

Vlad a oftat și a dat din cap.

— Irina, exagerezi. Mama e doar protectoare. Nu ar face niciodată așa ceva.

— Dar chiar o face! Nu mă crezi?

— Poate ai interpretat greșit. Știi că ține la tine.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Cum să-i explic? Cum să-l fac să vadă adevărul? În ochii lui eram doar o soție prea sensibilă.

Zilele au început să semene una cu alta: Ana găsea mereu motive să mă umilească. Odată a aruncat supa pe care o făcusem la gunoi și a spus: „Nu vreau să-l otrăvești pe Vlad.” Altă dată a intrat peste noi în dormitor fără să bată la ușă și a început să strige că nu am făcut patul „cum trebuie”.

Când am încercat să mă plâng mamei mele, Maria m-a certat:

— Irina, nu mai face atâta caz! Toate femeile trec prin asta. Fii mai tare!

Dar eu nu mai puteam. Mă simțeam prinsă într-o capcană. Într-o zi am găsit hainele mele aruncate pe balcon, ude de ploaie. Ana mi-a spus senină:

— Am făcut curat și n-am știut unde să le pun.

Am început să evit casa lor cât puteam. Dar Vlad insista să mergem des: „E mama singură acum, după ce tata a murit. Trebuie s-o ajutăm.”

Într-o duminică, când eram toți la masă, Ana a început să povestească despre fosta iubită a lui Vlad:

— Oana era atât de drăguță… Știa să facă sarmale ca nimeni alta! Vlad era mereu fericit cu ea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad a râs stânjenit și a schimbat subiectul, dar eu am rămas cu un nod în gât.

Într-o seară târzie, după ce ne-am întors acasă, l-am întrebat din nou pe Vlad:

— De ce nu vezi ce-mi face mama ta?

— Irina, te rog… Nu vreau scandaluri. Mama e bătrână și singură. Nu are nimic cu tine.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

Vlad a tăcut. Am simțit că mă pierd pe mine însămi puțin câte puțin.

Într-o zi am decis să vorbesc deschis cu Ana. Am găsit-o în grădină, udând florile.

— Doamnă Ana… Vreau doar să fiu fericită cu Vlad. Nu vreau să vă iau fiul.

Ea s-a uitat la mine cu dispreț:

— Tu nici nu știi ce înseamnă fericirea pentru el! Dacă ai ține la el cu adevărat, ai pleca.

Am rămas fără cuvinte. Am plecat plângând acasă la mama mea. I-am spus totul din nou.

— Irina… Poate ar trebui să te gândești dacă merită tot chinul ăsta. Dar eu cred că exagerezi totuși…

Singură împotriva tuturor. Asta simțeam. Nici familia mea nu mă credea. Nici Vlad nu voia să vadă adevărul. Începusem să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema.

Într-o noapte am visat că fug de acasă și nimeni nu mă caută. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să iau o decizie pentru mine însămi.

A doua zi i-am spus lui Vlad:

— Dacă nu mă crezi și nu vrei să vezi ce se întâmplă… eu nu mai pot continua așa. Am nevoie de sprijinul tău sau trebuie să plec.

Vlad s-a uitat lung la mine. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

— Irina… Nu știu ce să fac…

Am plecat la mama mea pentru câteva zile. Ana a sunat-o pe Vlad de zeci de ori: „Ți-am spus eu că nu e femeia potrivită!”

Acum stau aici și scriu povestea mea, încă rănită dar hotărâtă să nu mai las pe nimeni să-mi calce demnitatea în picioare.

Oare câte femei trăiesc același coșmar? Oare cât timp trebuie să suferim până când cineva ne crede?