Între două lumi: Povestea unei nurori captive între datorie și sufocare

— Irina, nu vezi că nu ții copilul cum trebuie? O să-i răcească spatele! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună din bucătărie, unde stătea cu ochii pe mine ca un vultur.

M-am oprit din legănat pe Vlad, băiețelul meu de nici doi ani, și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară în dimineața aceea când primeam indicații. M-am uitat la soțul meu, Cătălin, care se făcea că citește ziarul, evitând privirea mea disperată. M-am întrebat pentru a mia oară: oare chiar nu vede ce se întâmplă sau îi convine situația?

De când m-am mutat cu Cătălin în apartamentul nostru micuț din Militari, viața părea că începe să capete sens. Apoi a venit Vlad, lumina ochilor mei. Dar odată cu el, a venit și mama lui Cătălin, cu valiza plină de sfaturi, reguli și… pretenții. „Vin să vă ajut, să nu vă fie greu!” spunea ea mereu. La început am crezut-o. Dar ajutorul ei s-a transformat rapid într-o prezență sufocantă.

— Lasă-mă pe mine cu copilul, tu du-te și fă curat! mă trimitea ea aproape zilnic.

Mă simțeam ca o servitoare în propria casă. Vlad începea să plângă când rămânea doar cu ea, dar Viorica insista că „așa se obișnuiește copilul”. Când încercam să-i spun că vreau să-l țin eu mai mult în brațe sau să-i dau altceva de mâncare decât supa ei veșnică de pui, mă privea ca și cum aș fi fost o mamă iresponsabilă.

— Pe vremea mea nu existau atâtea mofturi! De-aia cresc copiii slabi azi, că nu-i mai lasă nimeni să plângă puțin!

Cătălin nu intervenea niciodată. Odată, când am încercat să-i spun că mă simt invadată, mi-a răspuns:

— E mama, Irina. Vrea doar să ne ajute. Știi cât ține la Vlad…

Ajutorul acesta mă costa liniștea. Nu mai aveam intimitate nici măcar în dormitor; Viorica intra fără să bată, sub pretextul că „trebuie să vadă dacă Vlad doarme bine”. Seara, când încercam să stau singură cu soțul meu, ea apărea cu o cană de ceai și discuții interminabile despre cât de greu i-a fost ei când era tânără.

Într-o zi, după ce Vlad a făcut febră și eu am vrut să-l duc la medic, Viorica s-a opus vehement:

— Nu-l duce la doctor pentru orice! Îi trece cu ceai de tei și frecție cu oțet!

Am simțit că explodez.

— E copilul meu! Am dreptul să decid ce e mai bine pentru el!

A urmat o ceartă cumplită. Viorica a început să plângă și să spună că nu sunt recunoscătoare pentru tot ce face. Cătălin a încercat să mă calmeze, dar eu nu mai puteam suporta. În acea noapte am dormit cu Vlad pe canapea, plângând în tăcere.

Zilele au trecut greu. M-am izolat de prieteni, rușinată că nu pot gestiona situația. Mama mea locuia la țară și nu putea veni des. Simțeam că mă sufoc între datoria de a fi o noră bună și nevoia disperată de libertate.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, am găsit curajul să vorbesc din nou cu Cătălin.

— Nu mai pot trăi așa. Ori găsim o soluție, ori… nu știu ce fac!

El a tăcut mult timp.

— Irina… știu că e greu. Dar mama nu are pe nimeni altcineva. Dacă pleacă de la noi, unde se duce?

— Nu e vina mea că tu nu poți pune limite! am izbucnit eu.

A doua zi dimineață am făcut bagajele lui Vlad și am plecat la mama mea la țară pentru câteva zile. Viorica a sunat disperată:

— Ce-ai pățit? De ce ai fugit? Eu doar vreau să vă ajut!

Am plâns ore întregi în brațele mamei mele. Ea m-a ascultat fără să mă judece.

— Fata mea, uneori ajutorul poate fi prea mult. Trebuie să-i spui clar ce simți.

Când m-am întors acasă, am găsit-o pe Viorica făcând ordine în dulapurile mele.

— Mamă Viorica, trebuie să vorbim serios. Am nevoie de spațiu. Te rog să respecți regulile casei noastre.

A izbucnit în lacrimi.

— Eu doar vreau binele vostru! Dacă nu mă vreți aici…

— Nu e vorba că nu te vrem. Dar avem nevoie de intimitate ca familie. Dacă vrei să ne ajuți cu adevărat, lasă-ne să fim părinți pentru copilul nostru.

A fost greu. Au urmat luni de tensiuni, discuții și compromisuri. Cătălin a început să mă susțină mai mult după ce a văzut cât de rău mă afectează situația. Am stabilit reguli clare: vizite programate, spațiu personal respectat.

Viorica încă se supără uneori, dar încet-încet a învățat să stea la distanță. Vlad e mai liniștit, iar eu am început să respir din nou.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericire? Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Cum găsim echilibrul între recunoștință și libertatea de a fi noi înșine?