Între două lumi: Povestea unei nurori captive între așteptări și frică

— Nu-mi vine să cred, Irina! Cum ai putut să faci așa ceva? vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsună ca un tunet în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea ei tăioasă mă face să mă simt ca un copil prins cu minciuna.

— Nu am vrut… încerc să spun, dar cuvintele mi se blochează în gât. Mă uit la soțul meu, Radu, care stă între noi ca un arbitru neputincios, cu ochii în pământ. Știu că nu va interveni. Niciodată nu o face când e vorba de mama lui.

Totul a început cu două zile în urmă, când am uitat să cumpăr medicamentele pentru soacra mea. Era responsabilitatea mea, pentru că Radu era la serviciu, iar ea nu se poate deplasa ușor. Am ajuns acasă târziu, obosită după o zi lungă la birou, și am uitat complet. Când a descoperit lipsa pastilelor, a izbucnit un scandal monstru. M-a acuzat că nu-mi pasă de ea, că nu sunt o soție bună pentru fiul ei și că nu merit să port numele familiei Popescu.

De atunci, atmosfera în casă s-a schimbat radical. Radu încearcă să fie mediator, dar nu reușește decât să mă facă să mă simt mai vinovată. Seara trecută, când am rămas singură cu doamna Viorica, am simțit cum inima mi se strânge de frică. A stat pe scaunul din sufragerie, privind la televizor fără să spună un cuvânt. Tăcerea ei era mai grea decât orice ceartă.

În noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la mama mea, la cât de blândă era cu mine și la cât de mult mi-a lipsit după ce s-a stins. Poate că de aceea încerc atât de mult să-i fac pe plac soacrei mele — sperând că într-o zi va vedea în mine o fiică, nu doar o străină care i-a furat băiatul.

Azi dimineață, când Radu a plecat la serviciu, am rămas din nou singură cu ea. Am încercat să-i pregătesc micul dejun preferat: omletă cu ceapă verde și brânză telemea. Când i-am pus farfuria în față, a împins-o deoparte.

— Nu-mi place cum ai făcut-o. Mama lui Radu făcea omleta altfel, mi-a spus rece.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă slabă.

— Îmi pare rău, doamnă Viorica. O să încerc altfel data viitoare.

A oftat adânc și a început să povestească despre vremurile când Radu era mic și ea avea grijă de toată casa singură. Am ascultat-o tăcută, simțind cum fiecare cuvânt e o comparație între ea și mine — mereu în defavoarea mea.

La prânz, am primit un mesaj de la sora mea: „Ține-te tare! Nu ești singură!” Am zâmbit amar. Dacă ar ști cât de greu e să trăiești sub același acoperiș cu cineva care te privește mereu ca pe o intrusă…

După-amiază, am încercat să mă ocup de treburile casei. Am spălat vasele, am șters praful, am aranjat florile din sufragerie. Dar orice făceam părea greșit în ochii soacrei mele.

— Nu așa se șterge praful! Ai lăsat urme pe mobilă! a strigat ea din pragul ușii.

M-am oprit și am privit-o neputincioasă.

— Încerc doar să ajut…

— Dacă vrei să ajuți, fă-o cum trebuie! Nu vreau să-mi strici casa!

Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc în plâns. Am fugit în camera mea și am închis ușa încet, ca să nu audă cât de tare îmi bate inima.

Seara, când Radu s-a întors acasă, i-am spus că nu mai pot. Că mă simt ca o musafiră în propria casă.

— Irina, te rog… E mama bolnavă. Trebuie să avem răbdare cu ea.

— Dar eu cine are răbdare cu mine? am întrebat printre lacrimi.

A tăcut. Și atunci am știut că sunt singură în lupta asta.

În acea noapte am visat că mama mea venea la mine și mă lua în brațe. M-am trezit plângând și m-am întrebat dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată aici.

A doua zi dimineață, am găsit curajul să-i spun soacrei mele ce simt.

— Doamnă Viorica… știu că nu sunt perfectă și că nu pot să vă înlocuiesc fiica pe care n-ați avut-o niciodată. Dar vă rog… încercați să mă vedeți așa cum sunt: o femeie care îl iubește pe Radu și care vrea doar liniște în casă.

M-a privit lung, fără să spună nimic. Pentru prima dată am văzut o umbră de tristețe în ochii ei.

— Poate că nici eu nu sunt ușor de suportat… a murmurat ea după câteva clipe.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba vreodată între noi. Dar știu că am făcut primul pas spre adevăr.

Acum stau la fereastră și privesc cum plouă peste Bucureștiul cenușiu. Mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem ce simțim? Poate că răspunsul vostru mă va ajuta să merg mai departe.