Între două lumi: Povestea unei iubiri încercate de tăcere

— Nu mai vreau să aud de ei, Jelena! Ai înțeles? vocea lui Radu răsună în bucătăria noastră mică, spartă doar de clinchetul unei linguri uitate pe masă. Mâinile îmi tremură, iar inima îmi bate nebunește. Încerc să-i întâlnesc privirea, dar el se uită pe fereastră, cu maxilarul încordat.

— Dar sunt părinții mei, Radu… Ce s-a întâmplat de fapt? De ce nu putem vorbi ca niște oameni mari?

— Nu vreau să mai discutăm! M-am săturat să fiu mereu cel vinovat, cel care nu e destul de bun pentru ei. Dacă ții la mine, mă vei înțelege.

Așa a început zidul. Un zid invizibil, dar rece și greu ca piatra. Înainte de asta, viața noastră părea simplă: două salarii modeste, o garsonieră în Drumul Taberei, planuri pentru un copil. Mama mă suna zilnic, tata venea duminica cu plăcinte calde. Dar după acea ceartă stupidă la aniversarea mea — când tata a făcut o glumă neinspirată despre salariul lui Radu — totul s-a schimbat.

Radu a tăcut zile întregi. Apoi, într-o seară, mi-a spus că nu mai vrea să-i vadă. La început am crezut că e doar mândrie rănită, dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi luni. Orice încercare de împăcare era întâmpinată cu refuzuri tăioase.

— Nu vezi că nu mă respectă? De ce ar trebui să stau la masă cu oameni care mă privesc de sus?

Încercam să-i explic că tata e doar stângaci, că mama nu știe să-și arate altfel dragostea. Dar Radu nu voia să audă. În același timp, părinții mei mă presau:

— Jelena, nu-l mai lăsa să te izoleze! Ce fel de bărbat e acela care te pune să alegi?

— Mamă, nu e așa simplu… îl iubesc.

— Și noi te iubim! Dar nu putem sta cu mâinile în sân și să te pierdem.

M-am trezit prinsă între două focuri. Prietenele mele îmi spuneau să am răbdare, că timpul vindecă totul. Dar timpul doar adâncea prăpastia. Sărbătorile au devenit un coșmar: eu cu Radu la masa noastră tăcută, părinții singuri la ei acasă. Mesaje scurte, apeluri ratate, lacrimi ascunse.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n copilărie, am găsit-o pe mama plângând la telefon:

— Mi-e dor de tine, fata mea… Nu mai știu cum să te ajut.

Am simțit atunci că mă sufoc. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers pe jos până la blocul părinților. Tata m-a îmbrățișat fără cuvinte. Am stat acolo ore întregi, povestind despre orice altceva decât despre Radu.

Când m-am întors acasă, Radu era pe canapea, cu ochii roșii:

— Ai fost la ei…

— Da. Sunt părinții mei! Nu pot să-i șterg din viața mea.

A urmat o ceartă cumplită. Am spus lucruri pe care le regret și acum:

— Dacă mă iubești, nu mă pune să aleg!

— Dacă mă iubești tu, apără-mă!

Am dormit separat în noaptea aceea. Dimineața, Radu a plecat devreme la serviciu fără să mă salute. Am privit minute în șir poza noastră de la nuntă: doi oameni fericiți, fără umbre între ei.

Zilele următoare au fost un chin. La serviciu nu mă puteam concentra; acasă era frig și liniște apăsătoare. Prietena mea cea mai bună, Irina, mi-a spus:

— Jelena, trebuie să alegi pentru tine. Nu pentru el sau pentru ei.

Dar cum alegi când fiecare alegere doare? Cum poți trăi fără omul pe care îl iubești sau fără rădăcinile tale?

Într-o duminică dimineață am decis să încerc ceva diferit. I-am invitat pe toți la noi acasă — fără să le spun unul despre celălalt. Când s-au văzut față în față în holul strâmt al garsonierei noastre, timpul s-a oprit.

Tata a făcut un pas înainte:

— Radu, am greșit atunci… Poate n-am știut cum să-ți arăt că te respect. Dar îmi pasă de fericirea fetei mele.

Radu a rămas nemișcat câteva secunde. Apoi a oftat adânc:

— Și eu am greșit… Poate am fost prea orgolios.

Mama a început să plângă și m-a strâns în brațe. Pentru prima dată după mult timp am simțit că respir din nou.

Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Încă există tăceri apăsătoare și gesturi stângace. Dar ceva s-a spart din zidul acela rece.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim prizonieri între două lumi? Cât de mult trebuie să sacrificăm pentru iubire? Și oare merită vreodată să renunțăm la cei dragi pentru liniștea unei singure inimi?