Între două lumi: Povestea unei iubiri condamnate de familie

— Nu vreau să-l mai văd în casa mea! vocea mamei răsună ca un trăsnet în sufrageria mică, tapetată cu flori decolorate. Mâinile îi tremură pe cana de ceai, iar privirea ei, altădată caldă, e acum tăioasă ca lama unui cuțit. Tata stă la masă, cu pumnii strânși, evitând să mă privească. În colțul opus, Radu, soțul meu, își mușcă buza și încearcă să-și ascundă furia sub o mască de calm.

— Mamă, te rog… nu e drept. Radu nu ți-a făcut nimic, încerc să spun, dar vocea mi se frânge. Simt cum mi se strânge stomacul de frică și neputință. E Ajunul Crăciunului, iar eu visam la o masă mare, cu râsete și povești, nu la această tăcere apăsătoare spartă doar de reproșuri.

Totul a început acum doi ani, când l-am adus pe Radu acasă pentru prima dată. Era vară, iar eu pluteam de fericire. Îl iubeam cu o intensitate care mă făcea să cred că orice obstacol poate fi depășit. Dar părinții mei au văzut în el doar un băiat dintr-o familie modestă dintr-un sat uitat de lume, fără „viitor”, cum îi place mamei să spună. „Tu meriți mai mult, Ilinca”, mi-a repetat ea la nesfârșit.

Am încercat să-i conving că Radu e muncitor, că mă face fericită, că nu banii aduc liniștea într-o casă. Dar fiecare întâlnire se termina cu certuri și lacrimi. Tata nu vorbea mult, dar privirea lui spunea totul: dezamăgire, poate chiar rușine. Mama era mai directă: „Dacă te măriți cu el, să nu te aștepți să-ți fim alături.”

Am sperat că timpul le va schimba părerea. Ne-am căsătorit civil într-o zi ploioasă de octombrie, doar cu câțiva prieteni aproape. Părinții mei au refuzat să vină. Am plâns atunci ca niciodată, dar Radu m-a ținut în brațe și mi-a promis că vom construi noi familia pe care mi-o doresc.

Primele luni au fost grele. M-am mutat la el într-un apartament mic din cartierul Titan. Mama mă suna rar și doar ca să-mi amintească ce greșeală am făcut. Tata nu mai răspundea la telefon deloc. Mă simțeam ca o străină în propria viață.

Radu încerca să mă facă să râd, gătea pentru mine, îmi aducea flori de câmp când venea de la muncă. Dar știam că îl doare respingerea părinților mei. Într-o seară l-am găsit uitându-se la pozele noastre de la nuntă, cu ochii umezi.

— Crezi că o să mă accepte vreodată? m-a întrebat încet.

— Nu știu… Dar eu nu renunț la tine.

Am decis să mai încercăm o dată. I-am invitat pe ai mei la noi acasă de ziua mea. Am gătit împreună cu Radu, am pus masa frumos, am cumpărat chiar și vinul preferat al tatei. Când au intrat pe ușă, mama a inspectat totul cu ochi critici.

— Asta-i viața pe care ți-ai dorit-o? Să stai într-o cutie de chibrituri?

M-am simțit mică, rușinată fără motiv. Radu a încercat să destindă atmosfera:

— Doamnă Maria, am făcut sarmale după rețeta dumneavoastră…

— Nu-mi spune doamnă! a tăiat-o mama scurt.

Tata a mormăit ceva despre „vremurile grele” și s-a retras pe balcon.

După acea vizită, relațiile s-au răcit complet. Mama mi-a spus clar că nu vrea să-l mai vadă pe Radu. Tata a început să-mi trimită mesaje scurte: „Sper că ești bine.” Atât.

Au trecut luni în care am trăit între două lumi: una a iubirii simple și sincere cu Radu, alta a dorului și vinovăției față de părinți. Când am aflat că sunt însărcinată, am crezut că acesta va fi miracolul care îi va aduce împreună. Le-am dat vestea cu inima strânsă.

— Un copil nu rezolvă nimic dacă ai pornit cu stângul! a spus mama rece.

— Sângele apă nu se face… dar nici noroiul nu devine aur peste noapte, a adăugat tata amar.

Am plâns toată noaptea în brațele lui Radu. El m-a mângâiat pe păr și mi-a șoptit:

— O să fim bine noi trei. Nu avem nevoie de nimeni altcineva.

Dar eu aveam nevoie… Aveam nevoie ca părinții mei să-mi cunoască soțul cu adevărat, să-l vadă așa cum îl văd eu: bun, blând, muncitor. Aveam nevoie ca fiica mea să-și cunoască bunicii.

Când s-a născut Mara, le-am trimis poze și i-am invitat să o vadă. Au venit după două săptămâni, stânjeniți și reci. Mama a ținut-o în brațe câteva minute fără să spună nimic, apoi a lăsat-o în pătuț și a plecat fără să privească înapoi.

Acum e din nou Ajunul Crăciunului și stăm toți patru la aceeași masă — eu, Radu, Mara și singurătatea care ne apasă pe umeri ca o povară nevăzută. Telefonul sună: e mama.

— Ilinca… Sărut mâna! Sărut-o pe Mara din partea noastră… Poate la anul…

Închid ochii și simt cum lacrimile îmi curg pe obraji. Mă uit la Radu și la Mara și mă întreb: cât timp poți trăi împărțit între două lumi? Oare dragostea chiar poate vindeca răni atât de adânci?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să aduceți împreună două lumi care par condamnate să rămână separate?