Între două lumi: Povestea unei căsnicii încercate de o mamă posesivă

— Dóra, nu ai pus destulă sare în ciorbă. Gábor nu mănâncă niciodată așa ceva la mine acasă, spuse Ilona, cu vocea ei ascuțită, în timp ce îmi lua lingura din mână și gusta din oală. M-am uitat la ea, simțind cum obrajii mi se înroșesc de furie și neputință. Gábor stătea la masă, cu ochii în farfurie, evitând să mă privească. Era a treia oară săptămâna asta când Ilona venea pe neanunțate la noi acasă, criticând tot ce făceam.

Nu mi-am imaginat niciodată că mariajul meu va fi o luptă continuă pentru spațiu și respect. Când l-am cunoscut pe Gábor, părea bărbatul perfect: blând, atent, muncitor. Ne-am mutat împreună într-un apartament mic din Cluj, visând la o viață liniștită. Dar Ilona, mama lui, nu a acceptat niciodată că fiul ei nu mai era doar al ei.

— Dóra, tu nu știi să ai grijă de el. Gábor are nevoie de cineva care să-i calce cămășile cum trebuie, să-i facă mâncarea preferată… Eu am făcut asta toată viața! îmi spunea aproape zilnic, cu un reproș care mă făcea să mă simt mică și inutilă.

La început am încercat să-i câștig încrederea. O invitam la masă, îi ceream sfaturi despre rețete, îi cumpăram flori de ziua ei. Dar nimic nu era suficient. Într-o seară, după ce a plecat trântind ușa, am izbucnit în plâns.

— Gábor, nu mai pot! Nu e casa noastră, e casa ei! De ce nu-i spui să ne lase în pace?

El a oftat adânc, evitându-mi privirea.

— E mama… Nu vreau să sufere. Știi că a rămas singură după ce tata a murit. Nu pot s-o rănesc.

Am simțit atunci că sunt singură în lupta asta. Oricât de mult îl iubeam pe Gábor, nu puteam să mă lupt cu fantomele trecutului lui și cu vinovăția pe care o purta față de mama lui.

Zilele au trecut una după alta, fiecare marcată de vizitele Ilonei: ba găsea praf pe mobilă, ba spunea că nu știu să spăl rufele corect, ba aducea mâncare „adevărată” pentru Gábor. Într-o zi, am găsit-o în dormitorul nostru, cotrobăind prin dulapuri.

— Ce faci aici? am întrebat șocată.

— Caut cearșafurile bune. Nu vreau ca băiatul meu să doarmă pe prostii din astea ieftine!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu mai era vorba doar despre mine; era vorba despre demnitatea mea, despre spațiul meu intim.

Am început să evit casa. Stăteam peste program la serviciu, mă plimbam prin oraș fără țintă doar ca să nu mă întâlnesc cu ea. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă, dar mi-era rușine să recunosc cât de mult mă afectează situația asta.

Într-o seară, când am ajuns acasă târziu, l-am găsit pe Gábor stând singur pe canapea.

— Mama zice că vrea să se mute cu noi… E bolnavă și are nevoie de ajutor.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am început să tremur.

— Și tu ce vrei?

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— Nu știu…

Atunci am izbucnit:

— Eu nu mai pot trăi așa! Ori suntem o familie noi doi, ori suntem doar niște copii care ascultă de părinți!

A urmat o ceartă cumplită. Gábor mi-a spus că sunt egoistă, că nu înțeleg cât de greu îi este mamei lui. Eu i-am spus că nu mai suport să fiu invadată zi de zi.

A doua zi dimineață am făcut bagajele și am plecat la sora mea, Anca. Ea m-a primit cu brațele deschise și m-a ascultat fără să mă judece.

— Dóra, trebuie să te gândești la tine. Nu poți trăi toată viața sub papucul soacrei tale!

Am stat două săptămâni la Anca. În fiecare zi mă suna Gábor, dar nu aveam putere să-i răspund. M-am gândit la tot ce am sacrificat pentru această relație: prieteniile mele, liniștea mea sufletească, chiar și visul de a avea un copil — pentru că nu-mi puteam imagina aducând un copil într-o casă unde nu aveam niciun cuvânt de spus.

Într-o seară, Gábor a venit la mine. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.

— Îmi pare rău… Am vorbit cu mama. I-am spus că trebuie să ne lase spațiu. Nu știu dacă va accepta vreodată, dar eu te vreau pe tine. Vreau o familie cu tine.

L-am îmbrățișat plângând. Știam că lupta nu s-a terminat, dar pentru prima dată simțeam că suntem împreună în asta.

Ne-am întors acasă și am pus limite clare: Ilona nu mai putea veni fără să anunțe și nu mai avea voie să intre în dormitorul nostru. A fost greu — au urmat luni de tăceri apăsătoare și priviri acuzatoare din partea ei. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Acum, după trei ani de căsnicie și nenumărate lacrimi, încă mă întreb: cât trebuie să sacrificăm pentru dragoste? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul la propria fericire? Poate o familie supraviețui dacă nu există granițe sănătoase între generații?