Între două lumi: Povestea unei case care nu se mai construiește

— Irina, nu mai insista, te rog! Nu vreau să ne certăm din nou pe tema asta, mi-a spus Radu, cu vocea stinsă, în timp ce își freca tâmplele obosit.

Stăteam pe canapeaua veche din garsoniera noastră din Militari, cu facturile împrăștiate pe masă și cu un test de sarcină pozitiv ascuns în buzunarul halatului. Mă uitam la el și simțeam cum mă sufocă nedreptatea. Nu era vina lui că părinții lui, domnul și doamna Popescu, oameni cu vile în Pipera și vacanțe la Viena, refuzau să ne ajute cu un avans pentru apartament. Dar nici nu puteam să nu mă întreb: de ce? De ce pentru ei nu eram destul?

— Radu, nu vreau să ne certăm. Dar nu înțeleg! Suntem familia lor. Copilul nostru va fi nepotul lor. Cum pot să stea indiferenți?

El a oftat adânc. — Tata zice că trebuie să ne descurcăm singuri. Că așa am zis și noi la început. Că dacă ne ajută acum, n-o să știm să apreciem nimic.

Am simțit cum mă ia cu frig. — Dar tu chiar crezi că e vorba doar de principii? Sau… sau e pentru că eu nu sunt ca ei? Pentru că mama mea e vânzătoare la Mega și tata a lucrat toată viața la RATB?

Radu a tăcut. Și tăcerea lui a spus tot.

A doua zi am mers la serviciu ca o fantomă. Lucrez ca educatoare la o grădiniță privată din Drumul Taberei. Îmi iubesc copiii de acolo, dar în acea zi nu am putut să zâmbesc sincer nici măcar când micuța Ana mi-a adus un desen cu „doamna Irina și un curcubeu”. M-am ascuns în baie și am plâns în liniște. Mă simțeam mică, invizibilă, ca și cum tot ce făcusem până atunci nu conta pentru nimeni.

Seara, când Radu a venit acasă, l-am găsit pe balcon, fumând nervos. — Am vorbit cu ai mei. Mama a zis că dacă vrem să facem copii, trebuie să fim responsabili. Să nu ne bazăm pe averea lor.

— Dar nu cerem averea lor! Cerem doar un ajutor ca să putem începe viața noastră! Am ridicat vocea fără să vreau.

— Irina, te rog…

— Știi ce? Poate că au dreptate. Poate că eu nu sunt destul de bună pentru familia voastră.

Radu s-a apropiat și m-a luat în brațe. — Nu mai spune asta! Te iubesc. Dar nu pot să-i oblig…

În acea noapte am adormit plângând. M-am gândit la copilul nostru nenăscut și la cât de greu îi va fi să crească între două lumi: una a bunicilor bogați și reci, alta a bunicilor simpli și calzi, dar fără posibilități.

Au urmat săptămâni de tăcere apăsătoare. Mama mea m-a sunat într-o seară:

— Irina, mamă, ce-ai pățit? Parcă nu mai ești tu…

— Nimic, mamă… doar obosită.

— Să știi că noi n-avem bani mulți, dar dacă ai nevoie…

Mi-au dat lacrimile. — Nu e vorba de bani, mamă… e vorba că nu mă simt acceptată.

— Lasă-i pe ei! Tu ești fata mea și meriți tot ce-i mai bun!

Am simțit atunci o dragoste simplă și sinceră pe care n-am găsit-o niciodată la socrii mei.

Într-o duminică am mers la ei la masă. Vila lor mirosea a cafea scumpă și a mobilă lustruită. Doamna Popescu m-a privit peste ochelari:

— Irina, știi că noi te respectăm. Dar vrem să vă descurcați singuri. Așa am făcut și noi când eram tineri.

— Dar dumneavoastră ați avut sprijin de la părinți…

A tăcut stânjenită.

Domnul Popescu a intervenit:

— Nu vrem ca nepotul nostru să crească răsfățat. Dacă vă ajutăm acum, unde se oprește?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Poate că nepotul dumneavoastră ar avea nevoie mai mult de dragostea voastră decât de lecții despre bani.

S-au uitat unul la altul. Niciun răspuns.

Pe drum spre casă, Radu era abătut:

— Îmi pare rău…

— Nu e vina ta. Dar trebuie să decidem ce facem mai departe.

Am început să caut apartamente mai mici, mai ieftine. Am renunțat la visul cu balcon mare și lumină multă. Am făcut calcule peste calcule. Într-o zi, mama mi-a adus o cutie veche cu bani strânși „pentru zile negre”. Erau vreo 3.000 de lei.

— Ia-i! Nu-s mulți, dar poate vă ajută la mobilă…

Am plâns din nou. De data asta de recunoștință.

Când am născut-o pe Mara, socrii au venit la spital cu un buchet imens de flori și un plic gros cu bani „pentru viitorul nepoatei”. Am simțit atunci că totul era doar o formalitate pentru ei.

În primele luni acasă cu Mara, am stat mult pe gânduri. Oare va simți vreodată copilul meu diferența dintre bunici? Oare va suferi pentru că unii îi oferă doar cadouri scumpe și alții doar povești spuse la lumina veiozei?

Într-o seară, privind-o pe Mara cum doarme liniștită între noi doi, l-am întrebat pe Radu:

— Tu crezi că banii pot cumpăra dragostea unei familii?

El m-a privit lung și a dat din cap încet.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi au simțit vreodată că nu sunt „destul” pentru familia partenerului? Și ce contează mai mult: sprijinul financiar sau acceptarea sinceră? Voi ce ați fi făcut în locul meu?