Între două lumi: Povara alegerii dintre mine și soacra mea

— Irina, nu înțelegi? E singura soluție! Trebuie să vinzi casa aia, să ne mutăm cu toții la oraș. Eu nu mai pot sta singură la țară, mă simt izolată, mă doare spatele, mă dor oasele!
Vocea Elenei, soacra mea, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Mă uitam la ea, la ridurile adânci care-i brăzdau fața, la ochii ei albaștri, reci, care nu acceptau refuzuri. Vlad, soțul meu, stătea între noi, cu privirea în pământ, jucându-se nervos cu lingurița.
— Mamă, nu e așa simplu, a încercat el să intervină, dar Elena l-a tăiat scurt:
— Ba e simplu! Irina, tu nu vezi că nu mai pot? Ce fel de noră ești dacă nu mă ajuți?

M-am ridicat brusc de la masă, simțind cum mi se strânge inima. Casa asta era tot ce mai aveam din copilăria mea. Aici am crescut, aici am râs, aici am plâns când tata a murit. Cum să o vând? Cum să renunț la rădăcinile mele pentru confortul ei? Dar, în același timp, nu puteam ignora nici suferința Elenei. Era bătrână, bolnavă, și Vlad era singurul ei copil. Dar de ce trebuia să fiu eu cea care renunță mereu?

În zilele care au urmat, discuțiile s-au transformat în certuri. Vlad era prins la mijloc, încercând să mă convingă cu vorbe blânde:
— Irina, știu cât înseamnă casa asta pentru tine, dar mama chiar are nevoie de noi. Nu putem să o lăsăm singură. Poate găsim o soluție…
— Ce soluție, Vlad? Să mă mut cu ea într-un apartament de două camere, să-mi las amintirile și grădina și tot ce am iubit vreodată? Tu ai putea să faci asta?
El a tăcut. Știam răspunsul. Pentru el, casa nu avea aceeași valoare. Pentru el, era doar un acoperiș, nu o parte din suflet.

Într-o seară, după ce Elena a adormit, am ieșit în grădină. M-am așezat pe banca veche, sub nucul bătrân, și am plâns în tăcere. Mi-am amintit de tata, cum îmi spunea mereu: „Să nu lași pe nimeni să-ți ia ce-i al tău, Irina.” Dar dacă ceea ce e al meu îi rănește pe ceilalți? Dacă dragostea pentru trecut mă face să pierd prezentul?

A doua zi, Elena a venit la mine cu ochii roșii:
— Irina, eu nu vreau să-ți fac rău. Dar nu mai pot. Mă simt ca o povară. Dacă nu mă ajuți tu, cine să mă ajute?
Am simțit un nod în gât. Era adevărat, nu avea pe nimeni altcineva. Dar nici eu nu mai aveam pe nimeni. Vlad era tot mai distant, prins între noi două ca într-o menghină. Prietenele mele mă evitau, sătule de poveștile mele despre soacră. Mama nu mai era de mult. Eram singură cu decizia mea.

Într-o duminică, am chemat-o pe sora mea, Anca, să vorbim. Ea m-a privit lung, cu ochii ei calzi:
— Irina, nu poți să trăiești viața altcuiva. Dacă vrei să o ajuți pe Elena, fă-o, dar nu-ți sacrifica sufletul. Gândește-te la tine. Vlad trebuie să înțeleagă și el.

M-am dus la Vlad în acea seară. L-am găsit pe balcon, fumând, cu privirea pierdută.
— Vlad, nu pot să vând casa. Nu pot. Dacă vrei să o aduci pe mama la oraș, găsim altă soluție. Poate găsim o femeie care să stea cu ea la țară, sau poate o aducem aici temporar. Dar nu pot să renunț la tot ce sunt eu.
El s-a uitat la mine lung, apoi a dat din cap.
— Nu știu dacă mama va accepta…
— Atunci e alegerea ei. Dar eu nu mai pot să mă pierd pe mine pentru altcineva.

A urmat o perioadă grea. Elena a plâns, a țipat, m-a acuzat că sunt egoistă. Vlad a dormit multe nopți pe canapea. Dar încet-încet, lucrurile s-au așezat. Am găsit o femeie din sat care să stea cu Elena. Vlad a început să mă privească din nou cu dragoste. Eu am început să respir din nou.

Uneori, când mă plimb prin grădină, mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Oare am făcut bine? Oare sacrificiul de sine e dovada supremă a iubirii sau doar o cale sigură spre uitarea de sine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?