Între două lumi: Lupta mea cu regulile soacrei și tăcerea soțului

— Iar a fost aici, nu-i așa? vocea mi-a tremurat în timp ce priveam masa perfect aranjată, cu fața de masă brodată pe care eu n-o scot niciodată din dulap. Pe scaunul din capătul mesei, o cană cu ceai aburind încă. Am simțit cum mă strânge ceva în piept, ca o mână invizibilă care nu mă lasă să respir.

Mihai, soțul meu, a ridicat din umeri fără să mă privească. — Mama doar a vrut să te ajute, Maria. Știi că nu suportă dezordinea.

— Nu era dezordine! Am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era viața noastră, așa cum e ea. Nu vreau să simt că trăiesc într-un muzeu!

El a oftat și s-a retras în biroul lui, lăsându-mă singură cu mirosul de detergent și cu furia care creștea în mine ca un foc mocnit. De trei ani, de când ne-am mutat în apartamentul acesta mic din București, mama lui Mihai a găsit mereu motive să vină „să ne ajute”. La început am crezut că e doar grijulie. Apoi am început să observ: hainele mele mutate în alt dulap, borcanele mele cu gem aruncate pentru că „nu sunt făcute ca la mine acasă”, pernele decorative schimbate după gustul ei.

Mihai nu spunea nimic. Întotdeauna tăcea sau schimba subiectul. — E mama, ce vrei să fac? Nu pot să-i interzic să vină la noi.

Dar eu simțeam că mă pierd pe mine însămi cu fiecare compromis. Când am încercat să vorbesc cu el mai serios, într-o seară, după ce soacra plecase și casa mirosea a ciorbă de perișoare — ciorba ei, nu a mea — Mihai s-a ridicat brusc de la masă.

— Maria, nu vreau scandaluri. Mama e singură, tata a murit acum doi ani. Îi e greu și ei. Nu poți să fii puțin mai înțelegătoare?

Am rămas cu lingura în mână, simțind că nu mai am niciun aliat. De fiecare dată când încercam să-mi apăr spațiul, eram acuzată că sunt egoistă sau insensibilă. Dar cine era acolo pentru mine? Cine vedea cât de greu îmi era să-mi găsesc locul într-o familie unde regulile erau deja scrise cu mult înainte să apar eu?

Într-o zi de joi, când m-am întors mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe doamna Elena — soacra mea — cotrobăind prin sertarele din dormitor.

— Bună ziua, doamnă Elena… Ce faceți aici?

S-a întors spre mine cu un zâmbet fals: — Caut niște prosoape curate. Știi că Mihai transpiră mult noaptea și nu vreau să rămână fără.

— Avem destule prosoape în baie. V-aș ruga să nu mai umblați prin lucrurile mele.

A oftat teatral: — Vai, Maria, tu chiar nu înțelegi cât mă străduiesc să vă fie bine? Dacă ai fi avut și tu copii, ai fi știut cum e…

M-am simțit mică și neputincioasă. Nu aveam copii — încă — și știam că asta era un subiect sensibil pentru Mihai. Dar nu era vina mea! Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Seara i-am povestit lui Mihai ce s-a întâmplat. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Maria, nu vreau certuri între voi două. Te rog, las-o în pace. O să plece ea mai devreme sau mai târziu.

— Dar până atunci? Cât trebuie să mai suport? Cât trebuie să mă anulez ca femeie doar ca să fie toată lumea mulțumită?

A tăcut din nou.

În weekend am mers la părinții mei la Ploiești. Mama m-a privit lung când i-am povestit totul.

— Draga mea, dacă Mihai nu te apără acum, n-o va face niciodată. Trebuie să te gândești bine ce vrei de la viața ta.

Tata a dat din cap grav: — O familie se ține pe respect reciproc. Dacă el nu te respectă pe tine în fața mamei lui…

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Îl iubeam pe Mihai, dar simțeam că mă sufoc într-o viață care nu mai era a mea. Într-o noapte n-am mai putut dormi. M-am ridicat din pat și am început să scriu o scrisoare către Mihai:

„Dragul meu,
Nu știu cât mai pot trăi între două lumi: lumea ta și lumea mea. M-am pierdut pe drum și nu știu dacă tu mă mai vezi cu adevărat. Nu vreau să aleg între tine și mine, dar dacă nu mă ajuți să fiu eu însămi în casa noastră, atunci ce rost mai are totul?”

Am lăsat scrisoarea pe noptieră și am plecat la serviciu fără să-i spun nimic. Toată ziua am avut inima strânsă ca într-o menghină.

Când m-am întors acasă, Mihai stătea pe canapea cu scrisoarea în mână. Ochii îi erau roșii.

— Maria… Nu știam că te doare atât de tare. M-am gândit mereu că e doar o perioadă grea pentru toți… Dar ai dreptate. Trebuie să punem niște limite.

A fost prima dată când l-am văzut vulnerabil. Am plâns amândoi mult în seara aceea. A doua zi a sunat-o pe mama lui și i-a spus clar că avem nevoie de spațiul nostru.

Nu a fost ușor — doamna Elena s-a supărat rău și luni întregi abia ne-a vorbit. Dar încet-încet am început să respir din nou în casa mea.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am rănit prea mult pentru liniștea mea. Dar oare cât poate duce o femeie până când spune „destul”? Câți dintre voi ați avut curajul să vă apărați demnitatea chiar dacă asta a însemnat să răniți pe cineva drag?