Între două lumi: Cum am învățat să-mi las fiul să-și trăiască propria viață

— Vlad, nu poți să o aduci pe Ana la masa de Paște fără să ne anunți din timp! Tu știi cum e mătușa Lenuța, nu-i place să fie luată prin surprindere, mi-a spus mama mea, cu vocea ridicată, în timp ce eu încercam să-mi țin calmul. Eram în bucătărie, cu mâinile pline de făină, pregătind cozonacii pentru sărbători, iar Vlad stătea în prag, cu ochii plecați și umerii aduși.

— Mamă, Ana are și ea familie, nu poate fi peste tot. Am vrut doar să venim să vă salutăm, nu să facem vreo paradă, a răspuns el încet, dar hotărât.

Mi-am dat seama atunci că între mine și fiul meu se ridicase un zid invizibil. Nu era doar despre Paște sau despre Ana. Era despre toate așteptările pe care le aveam de la el, despre cum ar trebui să-și trăiască viața, cu cine să fie, unde să stea, ce job să accepte. Vlad tocmai fusese angajat la o firmă mare din București și se mutase într-un apartament micuț împreună cu Ana. Pentru mine, era greu să accept că nu mai era băiatul care venea acasă la ora 10 și mă întreba dacă poate ieși cu prietenii.

În zilele următoare, telefoanele nu mai conteneau. Mătușa Lenuța voia să știe dacă Ana gătește sarmale „ca lumea”, unchiul Gică întreba dacă Vlad are de gând să o ceară de nevastă „sau doar se joacă”, iar bunica îi trimitea mesaje cu rețete și sfaturi despre cum să-și organizeze casa. Simțeam că toți trag de el din toate părțile și că eu sunt prinsă la mijloc.

Într-o seară, după ce am închis telefonul la al treilea apel din partea verișoarei Mariana, am izbucnit:

— Nu mai pot! Toată lumea vrea ceva de la Vlad. De ce nu pot să-l lase în pace?

Soțul meu, Ion, m-a privit lung peste ziar:

— Pentru că tu le-ai dat voie. Întotdeauna ai vrut ca Vlad să fie băiatul perfect pentru toată lumea. Acum culegem ce am semănat.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Avea dreptate. Eu fusesem cea care îi chemase pe toți la aniversările lui Vlad, care îi povestise bunicii fiecare notă bună sau fiecare reușită. Eu fusesem cea care îi cerea mereu să fie politicos, să nu supere pe nimeni, să facă pe plac tuturor.

A doua zi am decis să merg la Vlad acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Ana mi-a deschis și m-a invitat înăuntru cu un zâmbet timid. Era clar că simțea tensiunea.

— Mamă, totul e bine? a întrebat Vlad.

— Nu chiar. Am venit să vorbim. Despre noi… despre familie.

Am stat la masa lor mică din bucătărie și am început să plâng. Le-am spus cât de greu îmi este să-i văd pe toți trăgând de el și cât de mult mă doare că simte presiunea asta.

— Știi ce e cel mai greu? Că nu știu cum să mă opresc. Mi-e teamă că dacă nu mă implic, o să vă pierdeți printre străini, că n-o să mai aveți nevoie de noi.

Ana mi-a luat mâna peste masă:

— Doamnă Maria, avem nevoie de dumneavoastră, dar altfel. Nu ca pe cineva care ne spune ce să facem, ci ca pe cineva care ne susține.

Vlad a oftat:

— Mamă, eu te iubesc. Dar trebuie să mă lași să greșesc singur. Să-mi fac familia mea.

Am plecat acasă cu sufletul greu. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea și la cum mă controla ea când eram tânără. La cât am suferit atunci și la cât mi-am promis că eu n-o să fac la fel cu copiii mei. Și totuși… făcusem exact același lucru.

În următoarele luni am încercat să schimb lucrurile. Când rudele mă sunau cu întrebări despre Vlad și Ana, le răspundeam simplu:

— Sunt bine. Își văd de viața lor.

Când mătușa Lenuța a vrut să vină neanunțată în vizită la ei, i-am spus ferm:

— Nu e momentul potrivit acum. Au nevoie de intimitate.

Nu a fost ușor. Au fost certuri, reproșuri, lacrimi. Dar încet-încet am simțit cum relația mea cu Vlad s-a schimbat. A început să mă sune mai des, nu pentru că trebuia, ci pentru că voia. Ana a venit la noi cu prăjituri făcute de ea și am râs împreună în bucătărie.

Într-o zi, Vlad m-a luat de mână și mi-a spus:

— Mulțumesc că ai înțeles.

Atunci am știut că făcusem ceea ce trebuia. Am învățat că iubirea adevărată nu înseamnă control sau sacrificiu fără limite, ci libertatea de a lăsa pe cel drag să-și găsească propriul drum.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi reușim cu adevărat să ne desprindem de dorința de a controla viețile copiilor noștri? Și câți avem curajul să-i lăsăm să fie fericiți în felul lor?