Între două lumi: Cum am găsit puterea să-mi salvez familia când soțul meu a ales pe alții în locul nostru

— Elena, nu mai pot! Nu mai pot să stau aici și să mă simt ca o musafiră în propria mea casă!

Vocea mi-a tremurat în bucătăria mică, luminată doar de becul chior de deasupra mesei. Radu, soțul meu, stătea cu ochii în telefon, ignorându-mă pentru a nu știu câta oară. Pe fundal, din camera de zi, se auzea vocea stridentă a mamei lui, doamna Viorica, care comenta la televizor și la tot ce făceam eu.

— Elena, te rog, nu începe iar, mi-a spus Radu fără să ridice privirea. Mama e aici doar temporar. Știi că are nevoie de noi după operație.

— Temporar? E aici de șase luni! Și nu e vorba doar de ea, Radu. E vorba că tu nu mai ești cu mine. Ești cu ea. Cu familia ta. Eu și copiii tăi suntem pe locul doi.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu voiam să plâng, dar nu mă mai puteam abține. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balconul îngust, unde frigul tăios al lui februarie m-a trezit din amorțeală. Am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești și m-am întrebat: Cum am ajuns aici?

Când m-am măritat cu Radu, eram convinsă că nimic nu ne va despărți. Ne-am cunoscut la biserică, la corul unde cântam amândoi. Era blând, atent, mereu cu o vorbă bună pentru toată lumea. Dar după ce s-a născut Ana-Maria, primul nostru copil, parcă s-a schimbat ceva. Mama lui a început să vină tot mai des pe la noi, ba cu o ciorbă, ba cu sfaturi despre cum să cresc copilul. La început am acceptat-o cu drag, dar încet-încet am simțit că nu mai am loc în propria viață.

— Elena, lasă-mă să-ți arăt eu cum se face supa pentru copil! Tu nu știi…

— Dar doamna Viorica, am citit că nu e bine să punem sare la bebeluși…

— Ce știi tu? Eu am crescut trei copii! Așa se face!

Radu nu zicea nimic. Îi era teamă să-i supere mama. Așa a fost mereu: între mine și ea, el alegea tăcerea. Dar tăcerea lui mă durea mai tare decât orice ceartă.

Într-o seară, după ce copiii au adormit și doamna Viorica s-a retras în camera ei (camera noastră de fapt), am îngenuncheat lângă pat și am început să mă rog. Nu mai făcusem asta de mult timp cu adevărat. Am plâns și am cerut ajutor:

— Doamne, dă-mi putere să nu mă pierd pe mine însămi! Ajută-mă să-mi salvez familia!

A doua zi dimineață m-am trezit cu o liniște ciudată în suflet. Am decis că nu voi mai accepta să fiu invizibilă. Am început să vorbesc mai deschis cu Radu.

— Radu, te rog să mă asculți. Nu vreau să alegi între mine și mama ta. Vreau doar să simt că suntem o familie. Că suntem parteneri.

El a oftat adânc.

— Elena… Nu vreau scandaluri. Mama e bolnavă…

— Știu! Dar și eu sunt bolnavă sufletește! Nu vezi că mă pierd? Că nu mai știu cine sunt?

În acea zi am decis să merg la preotul nostru din parohie, părintele Ilie. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Copilă dragă, mi-a spus el blând, uneori Dumnezeu ne pune la încercare ca să ne arate cât de puternici suntem. Roagă-te pentru soțul tău și pentru mama lui. Dar nu uita de tine! Cere-i lui Radu să vă găsiți timp doar pentru voi doi.

Am început să fac asta. În fiecare seară mă rugam pentru Radu și pentru doamna Viorica. Încet-încet am început să văd mici schimbări. Într-o seară, Radu a venit la mine în bucătărie și m-a luat de mână.

— Îmi pare rău că te-am neglijat… Nici eu nu mai știu cine sunt uneori. Mama are nevoie de mine, dar și tu ai nevoie de mine… Și copiii…

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi. A fost prima dată după mult timp când am simțit că suntem din nou o echipă.

Nu a fost ușor nici după aceea. Doamna Viorica a continuat să comenteze la orice decizie luam împreună. Dar acum Radu era lângă mine.

— Mamă, te rog frumos să o respecți pe Elena! E soția mea și mama copiilor mei!

A fost un șoc pentru toată lumea. Doamna Viorica s-a supărat câteva zile, dar apoi a început să mă trateze altfel. Poate nu cu dragoste, dar cu respect.

Am învățat că dragostea adevărată nu e lipsită de încercări. Că trebuie să lupți pentru familia ta chiar și atunci când pare imposibil. Și că fără credință și rugăciune nu poți merge mai departe.

Astăzi suntem mai uniți ca niciodată. Copiii noștri cresc într-o casă unde există iubire și respect. Iar eu știu că Dumnezeu mi-a dat puterea să nu renunț.

Mă întreb uneori: Câți dintre noi trăim în umbra altora fără să ne dăm seama? Câți avem curajul să spunem „ajunge” și să luptăm pentru fericirea noastră? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească răspunsul.