Între două lumi: Când mama lui devine a treia persoană în căsnicie

— Irina, iar ai uitat să pui sare în ciorbă? a tunat vocea soacrei mele din bucătărie, în timp ce eu încercam să-mi liniștesc băiatul cel mic, care plângea după jucăria stricată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când doamna Maria îmi găsea nod în papură. De un an de zile, de când s-a mutat la noi „temporar”, fiecare zi a devenit un examen pe care îl picam cu brio. Radu, soțul meu, nu mai era bărbatul blând și atent de care mă îndrăgostisem. Parcă vorbeam cu o umbră a lui, una care repeta obsesiv vorbele mamei sale.

— Las-o, mamă, că Irina nu prea are talent la gătit, a râs el într-o seară, iar eu am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Copiii s-au uitat la mine speriați, iar eu am zâmbit forțat, ca să nu izbucnesc în plâns.

Înainte eram o echipă. Ne făceam planuri, râdeam împreună, ne susțineam. Acum, fiecare zi era o bătălie surdă: eu contra lor. Maria comenta totul — de la hainele copiilor („Nu vezi că-i îmbraci prea subțire? O să răcească!”), până la felul în care îmi aranjam părul („Pe vremea mea, femeile aveau grijă de ele!”). Radu nu mă apăra niciodată. Ba chiar părea să-i dea dreptate.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu el.

— Radu, nu mai pot. Mă simt ca o străină în casa mea. Mama ta mă critică mereu și tu… tu nu spui nimic.

A oftat și s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o povară.

— Irina, exagerezi. Mama vrea doar ce e mai bine pentru noi. Și poate… poate ar trebui să asculți mai mult.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Nu mai eram parteneri. Eram două insule despărțite de o mare de reproșuri nerostite.

Într-o dimineață, fetița mea cea mică m-a întrebat:

— Mami, de ce bunica spune că nu știi să ai grijă de noi?

M-am uitat la ea și mi-am mușcat buza ca să nu plâng. Ce puteam să-i spun? Că bunica are dreptate? Că mama ei nu e suficient de bună?

Am început să evit casa. Stăteam peste program la serviciu, doar ca să nu mai aud șoaptele și criticile din bucătărie. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă cu mine. Le mințeam că sunt doar obosită.

Într-o seară, când am ajuns acasă mai târziu decât de obicei, l-am găsit pe Radu pe canapea, cu mama lui lângă el. Vorbeau încet și s-au oprit când am intrat.

— Ai venit târziu iar, a spus el rece.

— Am avut mult de lucru…

— Sau poate nu-ți mai pasă de familie? a intervenit Maria, cu vocea ei tăioasă.

Atunci am izbucnit:

— Nu-mi pasă? Eu sunt cea care face totul aici! Eu mă ocup de copii, eu gătesc, eu spăl! Voi ce faceți? Stați și mă judecați!

Radu s-a ridicat brusc:

— Irina, nu știu dacă te mai iubesc…

Cuvintele lui au căzut peste mine ca un trăsnet. Am simțit că mă sufoc. Am fugit în dormitor și am plâns până dimineața.

A doua zi am decis să plec cu copiii la mama mea pentru câteva zile. Aveam nevoie să respir. Mama m-a privit cu ochii umezi:

— Draga mea, nu poți trăi așa. Copiii văd totul. Dacă nu pui limite acum, vei fi mereu la cheremul lor.

Am stat pe gânduri zile întregi. Îmi iubeam soțul — sau cel puțin bărbatul care fusese cândva — dar nu puteam accepta să fiu umilită zilnic. Copiii mei meritau să vadă o mamă puternică, nu una care accepta orice pentru „binele familiei”.

Când m-am întors acasă, am găsit aceeași atmosferă apăsătoare. Maria făcea ordine în dulapurile mele, iar Radu nici măcar nu s-a ridicat de pe canapea.

— Am nevoie să vorbim serios, i-am spus.

— Despre ce? a întrebat el plictisit.

— Despre noi. Despre faptul că nu mai suntem o familie. Dacă vrei ca mama ta să fie stâlpul casei, atunci eu plec. Dar dacă vrei să fim din nou parteneri, trebuie să punem limite.

Maria a început să protesteze:

— Cum adică limite? Eu sunt mama lui!

— Da, sunteți mama lui. Dar eu sunt soția lui și mama copiilor lui. Și merit respect!

Radu s-a uitat la mine lung. Pentru prima dată după mult timp părea că mă vede cu adevărat.

— Nu știu dacă mai putem repara ceva… a spus el încet.

Am plecat din cameră cu inima grea. În acea noapte am dormit lângă copii și m-am gândit la viitorul nostru. Oare e mai bine să plec și să le arăt copiilor că trebuie să-și apere demnitatea? Sau să rămân și să lupt pentru ceea ce am construit?

Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde tragem linia între iubire și pierderea propriei identități? Voi ce ați face în locul meu?