Între două lumi: Când fiul meu s-a întors acasă după divorț

— Radu, nu mai pot! Uită-te în jur, te rog! Nu mai am loc nici să calc pe jos fără să dau peste hainele tale!
Vocea mea a răsunat în sufrageria care, cu doar câteva luni în urmă, era sanctuarul meu de liniște. Acum, era plină de cutii, haine aruncate la întâmplare, sticle goale de apă și mirosul vag de mâncare reîncălzită. Radu, fiul meu de 32 de ani, stătea pe canapea cu ochii în telefon, ignorând pentru a mia oară rugămințile mele.

— Mamă, lasă-mă puțin. Am avut o zi grea la muncă. Nu pot să mă ocup acum de asta.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl știam rănit după divorțul cu Irina. Îl văzusem cum se destramă încet, cum își pierde speranța și încrederea în el. Dar nu mă așteptam ca prezența lui să-mi răstoarne întreaga existență. Eu, care țineam la ordine și la ritualurile mele simple — cafeaua băută în liniște dimineața, florile proaspete pe masă, mirosul de curat — mă simțeam acum oaspete în propria casă.

În fiecare zi, încercam să-l ajut. Îi găteam mâncărurile preferate: ciorbă de perișoare, sarmale, clătite cu dulceață. Îi spălam hainele, îi aranjam lucrurile, sperând că va observa efortul meu și va încerca să se ridice din nou. Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Radu părea tot mai absent, iar eu tot mai obosită.

Într-o seară, după ce am alunecat pe o pereche de adidași uitați pe hol și m-am lovit la gleznă, am izbucnit în plâns. M-am simțit slabă și neputincioasă. Am sunat-o pe sora mea, Mariana.

— Nu mai pot, Mariana! Parcă nu mai sunt la mine acasă! Nu știu cum să-i spun să plece fără să-l rănesc…

— Sorina, trebuie să-i pui limite. Știu că-l iubești, dar nu poți trăi așa! Spune-i clar ce simți. Poate are nevoie să audă adevărul ca să se trezească.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan. M-am gândit la copilăria lui Radu — cât era de vesel și ordonat când era mic, cum își făcea temele singur și mă ajuta la curățenie. Ce s-a întâmplat cu băiatul acela? Unde s-a pierdut?

A doua zi dimineață, l-am găsit în bucătărie, cu capul pe masă.

— Radu… trebuie să vorbim serios.

A ridicat privirea spre mine, obosit.

— Ce e?

— Nu mai pot trăi așa. Casa asta nu mai e casa mea. E un haos continuu și nu mă mai regăsesc deloc aici. Înțeleg prin ce treci, dar trebuie să faci ceva. Să-ți găsești un loc al tău. Să-ți refaci viața.

A tăcut mult timp. Am văzut cum i se umezesc ochii.

— Mamă… nu știu dacă pot. Mă simt pierdut. Totul s-a prăbușit după ce Irina m-a dat afară din apartament. Nu am bani suficienți pentru chirie… Nici nu știu dacă mai sunt bun de ceva.

M-am apropiat de el și i-am pus mâna pe umăr.

— Ești fiul meu și te iubesc orice ar fi. Dar trebuie să vrei și tu să te ridici. Eu nu pot trăi viața ta în locul tău. Și nici nu pot renunța la viața mea pentru tine.

A oftat adânc.

— Poate ai dreptate… Poate chiar am nevoie să plec ca să mă regăsesc.

Au urmat zile tensionate. Radu a început să caute chirii pe internet, dar fiecare anunț părea prea scump sau prea departe de serviciu. Între timp, eu încercam să-mi recapăt casa: am aruncat lucruri inutile, am făcut ordine în dulapuri și am început să refuz să-i mai spăl hainele sau să-i strâng după el.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre cine trebuia să spele vasele, Radu a izbucnit:

— De ce nu poți să mă accepți așa cum sunt? Doar sunt fiul tău!

— Te accept și te iubesc! Dar nu pot accepta lipsa de respect față de mine și față de casa asta! Ai 32 de ani, Radu! Trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru viața ta!

A doua zi dimineață, l-am găsit făcând curat în sufragerie. Nu mi-a spus nimic, dar am văzut că încearcă. În următoarele săptămâni a început să fie mai atent: își strângea hainele, își gătea singur uneori, chiar a reparat clanța stricată de la baie.

Într-o duminică, a venit la mine cu un zâmbet timid:

— Mamă… am găsit o garsonieră aproape de serviciu. Nu e cine știe ce, dar cred că e timpul să încerc din nou pe cont propriu.

L-am îmbrățișat strâns și am simțit cum mi se rupe sufletul între bucurie și tristețe. Îmi era teamă pentru el, dar știam că trebuie să-l las să-și trăiască viața.

Când a plecat cu ultimele cutii, casa mea a redevenit liniștită. Dar liniștea asta avea acum alt gust — unul dulce-amar.

Mă uit la canapeaua goală și mă întreb: Oare am făcut bine? Unde e limita între dragostea de mamă și nevoia mea de liniște? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?