Între două iubiri: Povestea unei mame prinse între fiu și fosta noră

— Mamă, nu pot să cred că ai făcut asta! Cum ai putut să o primești pe Irina în casă după tot ce ne-a făcut? Glasul lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la supa de pui se amestecau cu tensiunea din aer. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea atât de tare încât mă temeam că o să se spargă.

Nu era prima ceartă cu Vlad, dar niciodată nu-l văzusem atât de rănit. Îl priveam cum strânge pumnii, cu ochii aceia albaștri, moșteniți de la tatăl lui, plini de furie și dezamăgire. Irina, fosta lui soție, stătea pe hol, cu ochii în pământ, încercând să nu plângă. O adusesem la mine pentru că nu avea unde să meargă. Făcuse o greșeală, da, dar cine nu greșește?

Totul a început într-o seară de noiembrie, când Irina a bătut la ușa mea, udă până la piele, cu o valiză veche și obrajii roșii de frig. „Doamnă Maria, nu mai am unde să merg. Vlad nu vrea să mă vadă, iar părinții mei sunt plecați în Italia. Vă rog, măcar o noapte…”

Am ezitat. Știam cât de mult a suferit Vlad după divorț. Știam că Irina îl înșelase, că plecase fără să se uite înapoi. Dar am văzut în ochii ei disperarea pe care o văzusem cândva și la mine, după ce soțul meu ne-a părăsit. Nu am putut să o las în stradă. „Intră, Irina. O să găsim o soluție.”

A doua zi, Vlad a aflat. A venit val-vârtej, trântind ușa, și a început să țipe. „Nu ai niciun pic de respect pentru mine? Pentru ce am trecut?”

Am încercat să-i explic. „Vlad, nu e vorba despre tine sau despre ea. E vorba despre omenie. Nu pot să o las pe drumuri.”

„Ba e vorba despre mine! Ai ales-o pe ea în locul meu!”

Cuvintele lui m-au lovit ca un cuțit. Cum să-i explic că nu era așa? Că, de fapt, tot ce făceam era din dragoste pentru el? Că nu voiam decât să-l văd împăcat, liniștit, să nu poarte ură în suflet?

Irina a stat la mine două săptămâni. În fiecare zi, încercam să-l sun pe Vlad, să-i explic, să-l rog să vină să vorbim. Nu răspundea. Prietenii comuni îmi spuneau că e furios, că nu vrea să audă de mine. Mă simțeam ca o trădătoare, prinsă între două iubiri: cea pentru fiul meu și cea pentru omenie.

Într-o seară, Irina a venit la mine în bucătărie. „Doamnă Maria, nu vreau să vă stric relația cu Vlad. O să plec mâine. Am găsit o cameră de închiriat.”

Am plâns amândouă. „Nu tu ești de vină, Irina. Poate eu am greșit. Poate trebuia să mă gândesc mai mult la Vlad.”

După ce Irina a plecat, casa a devenit pustie. Vlad nu m-a mai căutat. Sărbătorile au trecut fără el. Îi trimiteam mesaje, îi lăsam pachete la ușă, dar nu primeam niciun semn. Vecinii mă întrebau de el, iar eu inventam scuze. În fiecare seară, mă rugam să mă ierte.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Vlad la supermarket. S-a uitat la mine ca la o străină. „Mamă, nu mai am ce să vorbesc cu tine. Ai ales. Să fii sănătoasă.”

Am ieșit plângând, cu sacoșele grele și sufletul și mai greu. Mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă, ajutând-o pe Irina, l-am pierdut pe Vlad pentru totdeauna. Oare ce înseamnă să fii mamă? Să-ți aperi copilul cu orice preț sau să fii om pentru toți?

Sora mea, Elena, mi-a spus: „Maria, ai făcut ce ți-a dictat inima. Nu poți trăi cu ură. Dar trebuie să-i dai timp lui Vlad. Poate va înțelege.”

Au trecut luni. Vlad nu a dat niciun semn. Irina mi-a trimis o scrisoare de mulțumire. S-a angajat, și-a găsit un rost. Dar eu rămân cu întrebarea: am făcut bine sau rău? Poate că, uneori, dragostea de mamă nu e suficientă ca să vindece toate rănile.

Mă uit la poza lui Vlad de pe raft și mă întreb: „Oare va veni ziua când mă va ierta? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?”