Între două iubiri: Povestea unei împăcări imposibile
— Ilinca, nu mai poți continua așa. Trebuie să vorbești cu mama ta! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremură pe cana fierbinte, iar privirea mi se oprește pe geamul aburit, unde lumea pare mai simplă decât e în sufletul meu.
— Vlad, nu înțelegi… Nu e atât de ușor. N-ai fost acolo când…
— Știu că ți-a greșit, dar e mama ta! Nu poți să o ignori la nesfârșit. Uite, dacă nu pentru tine, măcar pentru noi. Pentru liniștea noastră.
Cuvintele lui mă dor mai tare decât orice reproș al mamei. Pentru că Vlad nu știe cum e să crești cu o mamă care te face să te simți mereu insuficientă. Nu știe cum e să simți că orice ai face nu e destul. Că iubirea ei vine doar dacă te supui, dacă taci, dacă nu deranjezi.
Am 32 de ani și încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă, visând că sunt din nou copil și aud vocea mamei: „Ilinca, iar ai greșit! Nu vezi că nu ești bună de nimic?”
— Vlad, te rog… Nu pot. Nu încă. Poate niciodată.
El oftează și își trece mâna prin păr. Știu că îl doare să mă vadă așa. Știu că vrea să mă ajute. Dar nu poate înțelege zidul dintre mine și mama.
Totul a început când tata a plecat. Aveam 11 ani. Mama s-a schimbat atunci — a devenit rece, aspră, mereu nemulțumită. Orice notă sub 10 era un eșec. Orice lacrimă era o slăbiciune. Am crescut încercând să-i câștig aprobarea, dar niciodată nu era destul.
Când am intrat la facultate la București, am simțit pentru prima dată libertatea. Dar și vina. Mama nu m-a sunat niciodată să mă întrebe dacă mi-e bine. Doar să-mi spună ce ar trebui să fac mai bine.
Acum, după ani de tăcere și certuri la telefon, Vlad vrea să mă împac cu ea. Sora mea mai mică, Raluca, încearcă și ea să ne apropie.
— Ilinca, mama a plâns după tine… Nu vrei să vii la ziua ei? Poate… poate se schimbă ceva.
Dar eu știu că nu se schimbă nimic. Am încercat de atâtea ori. De fiecare dată când am încercat să-i spun ce simt, m-a făcut să cred că eu sunt problema.
— Ești prea sensibilă! Toate mamele vor binele copiilor lor!
Dar binele ei era controlul. Era tăcerea mea.
Într-o seară, după o ceartă cu Vlad pe tema asta, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Dacă nu cumva Vlad are dreptate și ar trebui să încerc din nou.
A doua zi i-am scris mamei un mesaj scurt: „Putem vorbi?”
Mi-a răspuns după două ore: „Desigur. Să vii acasă.”
Am mers cu inima cât un purice. Vlad m-a condus până la ușă și m-a strâns în brațe.
— Sunt aici dacă ai nevoie de mine.
Mama m-a întâmpinat cu o privire rece, dar cu masa pusă ca pe vremuri: ciorbă de perișoare și plăcintă cu mere.
— Ai slăbit… Nu mănânci destul? Ce-i cu tine?
Am simțit cum mă închid din nou. Am încercat să-i spun ce simt:
— Mamă, mi-a fost greu fără tine… Mi-ar fi plăcut să mă susții mai mult…
Ea a ridicat din umeri:
— Toată lumea are greutăți! Eu am crescut singură două fete! Nu ți-am dat tot ce-am avut?
Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât.
— Nu vreau să ne certăm… Vreau doar să mă asculți.
— Ilinca, tu mereu dramatizezi! De ce nu poți să fii ca Raluca? Ea nu se plânge niciodată!
Am plecat înainte să terminăm masa. Pe drum spre casă am plâns în tăcere. Vlad m-a luat în brațe fără să spună nimic.
— Poate că unii oameni nu pot ierta, Vlad… Poate că unele răni nu se vindecă doar pentru că ceilalți vor asta.
El m-a privit trist:
— Dar tu ce vrei?
Nu știu ce vreau. Vreau liniște. Vreau să nu mă mai simt vinovată pentru că nu pot ierta ușor. Vreau ca cineva să-mi spună că e ok să mă aleg pe mine.
Seara aceea a fost ultima dată când am încercat să mă împac cu mama. Raluca mi-a scris:
— Poate într-o zi o să vă înțelegeți…
Poate… Dar până atunci trebuie să învăț să trăiesc cu alegerile mele.
Mă întreb uneori: Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru liniștea celorlalți? Oare chiar suntem datori să iertăm orice, doar pentru că e vorba de familie?